Comedii la cumpărături - partea II

Să îndulcesc atmosfera cu … ceva varză dulce.

Sunt o împătimată a verzei.

De câte ori mai ies la o cumpărătură obligatoriu iau şi o varză.

Aleg o varză frumoasă şi mare, cam 32cm diametru,  de la... acelaşi „Mega Image, fără să bănuiesc ce surpriză voi avea acasă.

Bucuroasă tai varza în două să fac salată iar în interior găsesc o sferă cu un diametru de 16 cm, o minge, un nucleu de varză murată cu un miros atât de împuţit încât îţi venea să fugi în stradă. Restul verzei era doar puternic năduşită dar ţinând cont de vecinătatea cu miezul muratoîmpuţit, normal că am aruncat totul la gunoi.

- Miroase a mucegai şi putreziciune! zice cel mic.

- Dar nu are nici urmă de mucegai…intervine amica mea . Pur şi simplu pute!

- În ce condiţii a fost păstrată varza? zise R., că eu am luat de acolo banane şi n-am mâncat niciuna că puţeau a beci mucegăit deşi pe ele nu era mucegai, erau doar năduşite sub ambalajul de folie de plastic!

Am început să fabricăm, amuzaţi, scenarii cu „ce a suferit varza şi prin ce încercări a trecut ea” de a ajuns în halul descris mai sus.

Nu am respins nici ideea că, pentru a evita deshidratarea, s-a injectat un lichid – să fi fost apă? – în miezul verzei şi, pentru a nu se putregăi, „seringa” a apelat şi la niscaiva conservanţi.

Să fi fost  injecţie cu sare, posibil, că miezul era murat, dar mirosul ciudat, ceva între mirosul de pipi de hamster şi migdale amare, ne băga total în ceaţă şi ne sabota procesul de gândire fiindu-ne imposibil să asociem două  produse unul care murează varza şi unul care împute locul cu mirosul descris mai sus!

M-am lecuit să mai cumpăr varză extrasezon după ce am cumpărat o altă varză, tot frumoasă, tot mare. Înăuntru în loc de foi suprapuse frumos una peste alta, cum are o varză care ne respectă, am dat de un cotor dur , lemnos, centrat în mijlocul verzei care scosese 6 ramuri la fel de lemnoase şi dure. Ramurile se terminau cu nişte mici pseudocăpăţâni de varză! Umiditatea, din locul de depozitare – detenţie a verzei, a hrănit cotorul care a început să se dezvolte în interiorul vrezei făcând pui adică mici căpăţâni de varză de 6 – 7cm diametru.

Păţaniile cu verzele sunt surprize din  2008 ,dar ce fel este acum varza în extrasezon, vorba lui Steven  Seagal „nu ştiu şi nu mă interesează”!

Dacă am pomenit de trecut dau o fugă în anul 1986. Merită!

Un tânăr a cumpărat brânză de vaci şi un borcan mare cu smântână de la unul din zecile de magazine numite identic „Alimentara”.

Atât brânza de vaci cât şi smântâna erau comercializate vrac: brânza de vaci se punea mai întâi pe o foiţă subţire de hârtie, se cântărea, apoi se  împacheta într-o foaie de hârtie ceva mai groasă; smântâna era turnată dintr-un bidon mare din aluminiu, de vreo 15  - 20 litri, într-o cană emailată de vreo 4 - 5  litri din care se turna în borcanul adus de acasă de  către client.

Ajuns acasă, desface omul, în grabă, pachetul cu brânzică, înlătură ambalajul exterior din hârtie grosolană, ridică produsul lactat şi-l pune într-un castronel după ce, evident, a îndepărtat şi ambalajul fin de pe brânzică.

Începe omul să strângă hârtiile şi, când să mototolească ambalajul grosolan, surpriză!

Descoperă pe faţa lui interioară, un mesaj scris, mare, cu creionul. A, să nu credeţi cumva că era mesaj de dragoste.

Pe grosolanul ambalaj scria cu litere mari, ca pentru chiori:

Maricica! Nu mai pune lapte în smântână, că am pus eu .(!!!!)

Colega din tura de dimineaţă s-a „îngrijit” de onor clientela şi a avertizat-o pe Maricica cum că smântâna are suficient lapte!

Mai precis are dozajul de lapte bine calculat, la limita suportabilităţii pentru ca smântâna să fie, totuşi, smântână!

Smântână am zis? Iată cum vindea lapte un ţăran,  prin 91, în piaţă.

Laptele era pus în sticlele  speciale în care se comercializa laptele înainte de Revoluţie şi chiar şi în primii ani de după Revoluţie

Este important de ştiut că „gura” sticlei  avea diametrul interior de 3,4cm!.

Sticlele stăteau deschise pe tarabă, expuse prafului. Ce importanţă mai  avea că laptele este supus alterării şi are şi el nevoie de o anume temperatură?

Se pare că sticlele îşi aşteptau de ceva vreme cumpărătorii: dovada erau dopurile de smântână care se formaseră deasupra laptelui în gâtul gros al sticlelor.

Ţăanul remarcă smântâna, bagă un „deşti”, că deget nu pot să-i spun, în gâtul unei sticle, îl scoate alb, năclăit de smântână, îl bagă grăbit în gură şi-l suge lăcomos! Îl mai bagă de două ori pentru a fi sigur că nu vinde clienţilor smântână la preţ de lapte!

Dar ce înseamnă un „gât” de smântână pentru un malac mare, bătrân şi împuţit? Nimic sau prea puţin. Toate sticlele au trecut prin acelaşi supliciu de a le fi explorat interiorul de către deştiul infect…

Rămânând în domeniul „laptatelor” cum spunea un om cu funcţie şi pretenţii care-i depăşeau nivelul de cultură, se întâmplă, uneori, ca surpriza să fie chiar vânzătorul!

Mă relaxam pe o bancă în Parcul Herăstrău şi volens – nolens ascultam peroraţiile pensionarilor care şedeau pe băncile din apropierea mea.

Pe mulţi îi cunoşteam din vedere, aveam stagiu în parc de pe vremea când  ţâncul meu abia deschisese ochii. Poate unii stăteau mai prost cu auzul şi nu remarcau dacă vorbesc sau dacă ţipă; alţii răcneau considerând  probabil că spun lucruri de interes major şi general şi doreau să fie auziţi de cât mai mulţi. Cert este că toţi vorbeau tare.

Un bătrânel haios, micuţ, slăbuţ, cu nas acvilin plasat între doi pomeţi veşnic roşii graţie multitudinii de vinişoare roşii care desenau parcă bazinul Amazonian, mereu gătit în costum negru, cu urechile veşnic turtite, deformate de pălăria neagră, se postase ţeapăn – vertical în mijlocul aleii pentru a capta atenţia onor publicului pensionar. Perora asemenea oratorilor cu intonaţie şi coerenţă.  

Iată că omuleţul începe să povestească ce cumpărături a mai făcut.

- „Astăzi era ziua mea când cumpăr brânză telemea. Nu cumpăr decât din Piaţa Matache şi nu cumpăr decât…”

Când a terminat de rostit al doilea  „decât” a şi început a-şi roti degetul arătător al mâinii drepte, descriind un cerc  în aer, în zona urechii turtite (evident a  urechii drepte) şi a fălcii decalcifiate de vârstă.

- „…de la un vânzător din zona Sibiului care stă de obicei în locul  X…”, a continuat el dând reperele de identificare perfectă a locului unde vinde sibianul lui.

În tot acest timp mâna lui delicată ca dimensiune, nedeformată de munci fizice dar uscată încât părea o crenguţă de măceş bătrân, continua să rotească arătătorul.

Bătrânelul elucidează enigma cercului aerian zicând:

- „iar sibianul poartă o pălărioară mică, neagră şi rotundă. N-are pălărioară să nu cumpăraţi!”

În acea perioadă locuiam lângă Palatul C.F.R. – Ministerul Transporturilor, iar Piaţa Matache era la doi paşi, de acolo făceam cumpărăturile.

Amuzată, am dedus cine era sibianul!

Un şmecher de circa 30 –  35 de ani cu o moacă de beţiv, roşie vara şi vânătă iarna, plină de cute, brăzdată de şanţuri. Vindea ceea ce negustorea, marfă luată de la angrosist, de la cartofi, legume şi fructe până la … telemeaua „de Sibiu”!

Odată am surprins momentul când ilfoveanul devenea sibian.

Pregătea de zor taraba, adusese brânza şi cântarul, a pus nailon pe tarabă iar pe cap şi-a postat pălărioara de sibian, cercul aerian al omuleţului încântat că el cumpără cea mai autentică brânză sibiană!

Strigând batjocoritor în gura mare: „hai la sibiaaaanul!”şi rânjind ca un cal cu zăbala în gură, îşi punea pe umeri un halat alb, semn că este un veritabil şi igienic producător de telemea.

Dacă priveai cu atenţie, remarcai, că halatul era pus doar pe umeri deoarece mâneci nici nu avea. Era ca o  pelerină care nu avea nici măcar despicături pentru mâini. Era unul din acele halate de „vizitator” pe care portarii spitalelor le puneau pe umerii celor care îşi vizitau rudele sau prietenii internați în spital!