Comedii la cumpărături - partea I

Vrem sau nu vrem suntem dependenţi de cumpărături.

Fie foamea sau doar poftele papilelor gustative, fie necesităţile vestimentare, cadourile, un oarece medicament, ne constrâng să fim veşnici cumpărători.

Cumpărăturile ne aduc, de multe ori, surprize!

Uneori le descoperim abia casă. Aşa am păţit cu o conservă de şprot. Nu era cumpărată de la produsele ieftinite, cu termen aproape de expirare, numite promoţii la unele magazine dar când am ajuns acasă am constatat că înăuntru era un putregai proteinic însoţit de un miros neprietenos bun de aruncat. Ce protecţie a consumatorului pentru o conservă? Drumuri, telefoane, timp, caută lotul (dacă nu s-a vândut intre timp… ). Am luat-o ca o pedeapsă că m-am lăcomit la lucruri interzise mie, conservele!

Alteori surpriza îţi este servită chiar în magazin.

Deschizi ochii mari, cât farurile unui Hummer, asemenea unei doamne care dorea să cumpere o bucată de pepene verde de la un magazin „Mega Image”. Cum pepenele era marfă extrasezon, deci de import în lună de iarnă, kilogramul costa suficient cât să-mi fie jenă să scriu aici preţul. De altfel chiar din cauza preţului, spre a nu rămâne cu pepenii nevânduţi, conform uzanţelor, pepenii sunt tranşaţi. Bucăţile sunt învelite în folii transparente care le asigură protecţie anti praf, protecţie anti deshidratare şi, totodată, lasă vedere liberă spre tentantul miez rozaliu.

O doamnă, cu o bucată de pepene de circa 1,2 kg în mână, se apropie de doamna care cântărea marfa (N.A. – acum cântărirea se face direct la casă):

- Vă rog, cât costă kilogramul de pepene?

- YX lei, răspunde sec salariata magazinului. 

- Dar de ce este atât de scump? revine doamna cu o nouă întrebare.

- Fiindcă este de import şi este pepene fără sâmburi! răspunde ţâfnoasă salariata.

Aici, doamna, total uimită şi plină de o candoare pe care aş compara-o cu candoarea copilului din povestea lui H.C. Andersen „Hainele împăratului” spune cu o voce cristalină:

- Bine dar pepenele asta are sâmburi! şi arată spre multitudinea de sâmburi mici, albi sau bejulii, care parcă invadaseră miezul roz trasând un enorm brâu alb - bejuliu pe la jumătatea feliei.

- Da, dar noi i-am primit ca pepeni fără sâmburi şi aşa-i vindem!!!

Logică perfectă! Poţi comenta ceva?

Ca un mic amănunt, ştim toţi că sâmburii albi – bejulii sunt o dovadă a imaturităţii pepenelui…

De obicei eu cumpăr pepenele „pe tăiete”, adică pepenele întreg ales de mine este cepuit, pare se cu ciudă, de producător sau comerciant, pentru a-l testa.

Testarea este relativă: dacă este roşu nu cotează că este borşit de stătut sau gustul nu este cel la care te aştepţi de la un pepene. Nu este cazul să-l refuzi. Explicaţii există: dacă este roşu este copt, dacă nu te satisface gustul te poţi aştepta la o sumedenie de sfaturi gen:

- Mănâncă-l cu miere sau zahăr, doamnă!

Cepuirea, îţi dă senzaţia că a venit Crăciunul în plină vară!

Omul de lângă mormanlăul de pepeni înhaţă pepenele ales de tine şi cu un cuţit de ucis urşi, înjunghie pepenele de parcă ar fi un porc de cel puţin 130 kg! Cepuirea se poate face delicat, cu un cuţit cu o lamă lungă dar îngustă, ca de briceag dar aşa ceva am văzut doar o singură dată în 20 de ani.

Evident, având în vedere  dimensiunile imense ale cuţitului, pepenele crapă ofticat de modul în care este căsăpit. Comersantul nu se lasă şi aplică şi loviturile doi şi trei pentru a extrage o piramidă cu trei feţe. Ce importanţă are pentru el că pleci acasă cu un pepene şi când ajungi acasă constaţi că ai în pungă un pepene plus o cană de suc…bonus?!

Era mai – iunie, afară cald, dar pepenii noştri au obiceiul să crească, să se coacă, cava mai târziu.

Bucata de pepene, evident de import, care se lăfăia pe o tarabă afară, avea sâmburi deci nu avea un preţ de dumping. De aceea bucata era de o dimensiune generoasă: era chiar o jumătate dintr-un pepene mare.

Jumătatea de pepene era învelită în folie transparentă de plastic dar, deşi stătea la umbra asigurată de copertină, sub acţiunea căldurii şi a timpului de când aştepta un cumpărător, suprafaţa roşie se acoperise cu broboane de suc.

Nu ştiu dacă broboanele de suc au excitat papilele gustative ale tarabagiului în cauză, nu ştiu dacă el a dorit să înlăture urmele stagiului pepenelui  pe tarabă, (urme care ar fi alungat clienţii normali), dar ceea ce am văzut întrece imaginaţia:  

Cu un gest tandru şi grijuliu, a îndepărtat folia protectoare de pe pepene, cu braţele vânjoase a ridicat ditamai jumătatea de circa 2 kg, a apropiat-o de gura pofticioasă şi, aidoma caprelor care ling pătimaş drobul de sare (obligatoriu îi tainul caprei), a început a linge suprafaţa năduşită cu suc, nelăsând nici un cm pătrat peste care să nu-şi fi plimbat limba. A emis un "AAaaaAAA" de plăcere, a ţocăit mulţumit din buze şi grijuliu a întins bine folia deasupra pepenelui şi a microbeilor din dotarea gurii sale…

La "Mega Image" am avut parte de un adevărat recital servit de o puştoaică de circa 6 ani venită cu mama la cumpărături.

Din păcate oamenii când stau la coadă sunt destul de blazaţi deşi cozile nu sunt nici pe departe de dimensiunile ţi durata celor din timpurile de tristă amintire. Marcaţi de gânduri nu ştiu dacă au savurat momentul incredibil. Nici chiar mama fetiţei nu a reacţionat decât în momentul în care trebuia să arate puştoaicei cine este şeful cumpărăturilor.

Mai întâi fetiţa a făcut turul gondolei cu dulciuri care se afla în apropierea casei de marcat şi în dreapta cozii la care stăteam eu şi mama ei. Fetiţa a luat două cutii, una colorată oranj şi una colorată verde crud, culorile testate de peste 30 de ani ca fiind cele mai atrăgătoare pentru a-ţi asigura o vânzare bună.

„Cu bombonele” a bâiguit fetiţa ca răspuns la privirea urâtă a mamei.

„Ştiu eu că sunt bombonele dar le pui imediat la loc!”

„Dar…vreau…”

„Astăzi nu iei nimic!”

Fetiţa,a mai insistat pentru cutia oranj apoi a înţeles, a conştientizat, că nu este rost de nicio cutie de bomboane. Conştientul a înţeles dar monoglutamatul de sodiu, potenţiatorul de gust din aproape toate produsele alimentare (de la sucuri, dulciuri până la mezeluri),acumulat în organismul micuţei din toate cele consumate în cei 6 anişori, ca un drog infam i-a încleştat mânuţa pe una din cutiuţe. Se dădea efectiv o luptă între conştienţă, supunerea de a-ţi asculta mama şi chemarea drogului, greu de dominat şi de către un adult.

 Supunerea a determinat-o pe fetiţă să pună cutia la locul ei dar nu înainte de a da puţină satisfacţie drogului. Cum? Fetiţa pur şi simplu a ronţăit exteriorul cutiuţei, a lins-o, căutând o oarecare satisfacere a poftei de pastiluţe colorate! Un gest comparabil cu cel al dependenţilor de droguri care, mânaţi de drog ajung să fie iraţionali! Citez  de pe un forum: „râcâiam podeaua având senzaţia că ..”

Fetiţa a luat apoi două – trei cutiuţe cu gumă de mestecat, pe care sub greutatea privirii mamei le-a pus la loc după ce le-a aplicat acelaşi ritual de plimbare a limbii peste ele. Puştoaica primeşte liber de a lua o cutiuţă cu „Tic – Tac”pe care abia după ce a primit trei avertismente a renunţat să o deschidă înainte de a fi plătită şi a pus-o în coşul mamei.   

În următoarele 6 minute, până când mama a ajuns la casă, fetiţa s-a rotit în jurul gondolei luând în mânuţe multitudine de cutiuţe, batoane, pe care le-a lins fără menajamente iar mama liniştită că nu mai cere nimic, o privea indolentă şi detaşată total.

Recitalul de proastă educaţie şi efect de monoglutamat de  sodiu s-a încheiat doar după ce puştoaica a ajuns la cel mai de jos raft al gondolei unde erau nişte cutiuţe mici, pătrăţoase; a luat pe rând trei cutiuţe, le-a mângâiat, le-a lins şi le-a pus cuminte la loc. Erau cutiuţe cu … prezervative!