Zeul devine Zampano, ştafeta pletoasă cu cercel, ochi de fanatic, căsătoria, nunta, stronţiu radioactiv la borcan
sau
Cine eşti domnule Ex?

Fărâme de viață - 5.

De când mă ştiu nu tolerez nici un miligram de sare iar în trei ani nu aş fi apucat să mănânc un munte de sare împreună ce Ex pentru a-l cunoaşte, aşa cum spune proverbul.

Proverbele  pot fi întoarse, interpretate şi aplicate doar în anumite cazuri. Nu sunt universal valabile ci discutabile. Ca dovadă, dacă românii spun „Mai bine mai târziu decât niciodată”, un proverb chinezesc spune exact invers: „Decât mai târziu mai bine niciodată”!

Suntem, oare, în stare să cunoaştem cu adevărat un om?

Mătuşa mea, medic, a constatat că după vârsta de 60 de ani, anumite trăsături de caracter, escamotate cu mai multă sau mai puţină abilitate, se dezlănţuie, ies din om, evidenţiind o cu totul altă persoană. Parcă se satură de a juca un rol. Acest lucru este valabil pentru oamenii obişnuiţi.

Atunci când te cheamă Bar…ov  escamotarea caracterului atingea cote de înaltă diplomaţie.

Cine a fost Ex? L-am cunoscut? Greu de spus.

Nu îmi încarc conştiinţa cu vreo apreciere greşită aşa că depăn amintiri şi las pe cei ce vor citi să tragă concluzii.

Nimic din ceea ce spun nu este rodul imaginaţiei.

Viaţa este cel mai creativ autor şi ne supune ca pe marionete.

Ultimul capitol al acestor „Fărâme de viaţă”, intitulat „Răzbunarea”, în afara unor adevăruri dureroase, va releva că nimic din ceea ce am întreprins în primii ani după majorat nu a fost la întâmplare.

Am fost altruistă cu un om care şi-a calculat fiecare mişcare.

Am plătit un preţ mare aşteptând cu răbdare chinezească, momentul răzbunării. Deşi se spune că răzbunarea este arma prostului satisfacţia răzbunării a fost mare. Nu folosesc şablonul numind-o „dulce răzbunare”. Nu-mi plac dulciurile, prefer muştarul.

Răzbunarea presupune riscuri şi suferinţe dar vorba fiului meu „mai bine să regreţi că ai făcut ceva decât să-ţi pară rău pentru că nu ai făcut!

Până la ultimul capitol mai sunt încă multe de zis.

Ex era caracterizat de cei care l-au cunoscut ca fiind un om fermecător..

Fermecător, inteligent, cu o vorbire spontană, mereu atent la opinia mea, cu simţul umorului.

De acel om fermecător m-am îndrăgostit şi con manu propria îi scriam mamei în perioada când încă aveam voie să îi trimit scrisori: „Merg la braţul lui iar el este îmbrăcat, ca întotdeauna, cu cămaşă albă; este înalt şi solid, dar tandru şi afectuos şi simt că merg alături de un zeu”!

Curând zeul a ajuns durul Zampano aidoma personajului interpretat de marele Anthony Quinn în filmul „La strada”regizat de neorealistul Federico Fellini.

Eram o Gelsomină necumpărată dar plătitoare pentru orice era considerat act de nesupunere.

Ce a spus mama când am ajuns să fug din stăpânirea zeului Ex? Aveţi liber să spuneţi orice vă trece prin minte că se potriveşte!

Cred că s-a înţeles clar că nu m-am căsătorit din meschine interese financiare cu un ins care avea dublul vârstei mele de atunci plus încă un an. Nu avea averi – în acei ani „nu se purtau” averile –  iar noua lui carieră era la început …

În anul 1965 Ex avea 37 de ani, era proaspăt absolvent al Institutului de Chimie – Metalurgie, colonel în rezervă (de vreo 4 – 5 ani) şi specialist în lupte libere.

Ex a fost primul născut viabil după ce părinţilor săi le-au murit, la vârste foarte mici, patru copilaşi.

Pentru a fi ocrotit, pentru a rămâne în viaţă , conform unei vechi tradiţii slave, i s-a pus un cercel  într-una din urechi. A purtat acest cercel până pe la 23 de ani.  Nu am verificat dacă tradiţia este într-adevăr slavă sau orientală …

Ex avea cam 10 ani când mama lui i-a adus pe lume un frăţior care a trăit deşi nu i s-a pus cercel şi a fost un copil sănătos. Când l-am cunoscut avea 28 de  ani, era un om minunat, căsătorit şi cu 4 copii!

Ex mi s-a confesat că la 14 ani a fugit de acasă.

Se pare că părinţii l-au admonestat destul de exagerat pentru o faptă copilărească: a unduit o nuieluşă speriindu-şi frăţiorul de patru ani care a crezut că este un şarpe.

Şi-a găsit refugiul trăind prin păduri montane împreună cu partizanii.

Devenise băiat de legătură între grupările de partizani.

Puştii care transmiteau mesaje valoroase de la o grupare de partizani la alta funcţionau asemenea unor ştafete, pe porţiuni de trasee.

Ca semn de recunoaştere purtau părul foarte lung .

Organele poliţieneşti au simţit că ceva nu era în ordine cu băieţii pletoşi şi când îi prindeau le tăiau părul. Comunicarea era compromisă până la creşterea pletelor la dimensiunea regulamentară!

La 21 de ani Ex era deja căpitan la Husari (cavalerie)  purtând mustăcioara caracteristică husarilor. Puţin mai târziu a absolvit Academia Militară.

La Academie a fost coleg cu Gheorghi Karakaceanov cel care a fost ataşatul militar la ambasada din Bucureşti în anii 1965 – 1971 dar despre acesta, despre rolul lui nefast, în alt capitol.

La câteva luni după căsătorie Ex a căutat nişte documente în seiful lui încuiat cu lacăt. Scotocind pe acolo a scos două tablouri de circa 15x25cm. Erau de fapt două fotografii înrămate, protejate de sticlă.

A ridicat prima fotografie înrămată, a privit-o cu multă evlavie, şi a rostit:0

- Acesta a fost cel mai inteligent om din lume!

A întors fotografia cu faţa spre mine. Era portretul lui Lenin.

A  ridicat cea de a doua fotografie, a privit-o având în ochi străluciri metalice inumane.

Era privirea unui fanatic!

- Ca omul acesta nu există şi nu va exista nimeni!

Ca într-o transă indusă a dus fotografia la gură şi a sărutat-o!

A întors-o spre mine şi m-am cutremurat.

Era Stalin!

Eram soţia unui fanatic!

                                                                  N.A. Prin anul ’85  eram în pauza de masă la serviciu şi discutam liber, ca între colegi, diverse. Venind vorba de „frică” am spus „ ei bine, dar cine a fost nevasta lui B…ov nu se mai teme de nimic! „Cine e asta care a fost nevasta lui B…ov?” a întrebat curios şeful. „Eu!”

Nu m-a interesat să aflu detalii de ce Ex şi mulţi colegi militari au trecut, destul de tineri, în rezervă, voluntar sau nu … sau ca un fel de protest …

A existat în perioada aceea o „nemulţumire” a militarilor faţă de conducere dar nu este cazul să comentez.

Rezerviştii au intrat la diverse facultăţi şi după absolvire au avut posturi bune în diverse ministere. Aşadar în ’65 Ex absolvise studiile la Chimie – Metalurgie.

Deşi cred că picioarele lui Ex nu au călcat niciodată într-o biserică, pentru a „atrage ceva zgomot” în cazul unui refuz al aprobării căsătoriei, Ex m-a dus în audienţă la Patriarhul de atunci al BOR, Justinian Marina, la hotelul unde era cazat cu ocazia vizitei sale la Sofia în 1965.

I-am pupat mâna degeaba; a spus că n-are cum să ne ajute şi nu se poate băga în treburile statului. Norocul meu că Vaticanul nu era prea aproape; moştenisem religia romano – catolică de la bunica mea nemţoaică aşa că o altă cale religioasă de atac nu i-a fost la îndemână.

În octombrie ’65 Ex a hotărât că trebuie să ne căsătorim.

Era mai grăbit decât o fecioară şi nu avea niciun chef să aştepte doi ani pentru a afla răspunsul Consiliului de Stat al RSR dacă aprobă sau ba căsătoria noastră.

Ce aprobare?! Care Consiliu? Pentru Ex era floare la ureche să încheie  căsătoria sfidând legislaţia. În plus ştia că o căsătorie odată încheiată este cam greu să fie anulată.

Pentru a obţine buletinul de cetăţean străin rezident în Bulgaria şi pentru actele de la facultate am făcut copii traduse şi legalizate la Raionul  Consular din cadrul Palatului de Justiţie după paşaportul românesc de călătorie şi după certificatul meu de naştere tip rsr.

Am plecat să ne căsătorim în satul în care se născuse Ex şi unde trăiau părinţii şi fratele lui.

Era 12 decembrie, o zi de Duminică!

Cine lucra Duminica la un Sfat Popular la ţară? Un bătrânel de la Oficiul de Căsătorii!

Intrăm şi ne salutăm respectuos.

Omuleţul, instalat confortabil într-un scaun obişnuit, la un birou învechit, şi pus dioptriile pe ochi şi a deschis Registrul de Căsătorii.

- Daţi-mi vă rog Aprobarea de căsătorie, a zis el cu ton solemn.

Ex îi vâră sub nas traducerile legalizate pe care se lăfăiau ştampilele pe care scria destul de mare Raionul Consular Secţia Externe a Ministerului de Justiţie .

Moşuleţul ridică actele sub ochi şi focalizează pe ştampile.

- Da, iată Aprobarea! a zis moşuleţul ca să pricepem că el se supune unui act oficial.

Cu mare lentoare pentru a nu greşi nicio literă a completat ce trebuia în registru.

Eu şi Ex am semnat în registru, omuleţul ne-a dat Certificatul de Căsătorie, ne-a salutat cordial, aproape tovărăşeşte, iar eu şi Ex am plecat spre casa familiei lui.

Vi se pare că mi-a scăpat ceva din relatare?

Absolut nimic!

Trebuiau martori? La ce? Pentru ce?

Veniserăm singuri, de unde să ştim că este nevoie de martori? Eram amândoi la prima căsătorie. De unde era să ştim de martori? Moşuleţul nu ne-a zis nimic: prezenţa noastră îi era de ajuns!

 Cu o asemenea aprobare de căsătorie nu mai era nevoie de martori şi au fost total inutile prostiile alea copilăreşti: „cetăţene Gh. B., de bunăvoie şi nesilit de nimeni …bla, bla, bla …”  sau varianta feminină „cetăţeana L. ..de bunăvoie …bla, bla ..”iar noi să rostim cât mai pătrunşi de solemnitatea momentului acel scurt şi sec DA căruia să-i imprimăm rezonanţa unui acord de a lansa un atac nuclear.

În concluzie, îndemnul de a săruta mireasa, nevasta, adică proprietatea soţului, era complet în plus!!!  Aveam tot timpul la dispoziţie, să ne tot pupăm fără imbolduri în faţa unui moşneguţ ….

Căsătoria la Biserică? Un stalinist la Biserică? Ei da, avea Stalin studii la Seminar dar asta doar ca să ştie cu cine luptă.

La casa părinţilor pregătirile pentru petrecerea de nuntă erau în toi.

Meniul era simplu fie pentru ca nuntaşii să nu piardă timpul gândindu-se ce să aleagă fie, pentru a nu suprasolicita stomacurile petrecăreţilor cu prea multe amestecuri de mâncare.

S-au pregătit două feluri : kurban şi  kurban cu varză murată, şi pentru a se limpezii de aburii vinului şi a ţuicii, salată rece de varză murată.

Ce era kurbanul? Într-un cazan mare s-a pus la fiert, în suc propriu şi cu ceva condimente, carnea unei oi mari iar în altul tot carnea unei oi mari  cu ceva condimente dar, spre sfârşitul celor 6 – 7 – 8 ore de fiert, s-a pus şi varză murată.

De ce eram îmbrăcată „în civil” şi nu în rochie de mireasă?

Să nu credeţi că Ex s-a gândit ca nu cumva vreun român, care ar fi venit cu totul pe neaşteptate, să identifice uşor mireasa şi să o răpească!

Nu ştiu cum era prin alte ţinuturi bulgare dar în satele din zona natală  a lui Ex nu exista acest obicei şi cine, în afara lui Ex, ar fi avut nevoie de o româncă?

Nu am reuşit să găsesc un răspuns logic de ce nu am avut rochie de mireasă …

Tortul …

Păi dacă mireasa nu purta rochie de mireasă la ce naiba mai era nevoie de Tortul Miresei!?

N-a fost nevoie de nimic dulce. Cele două oi devenite kurban n-au simţit nevoia de ceva dulce.

La etajul casei părinteşti, Ex avea o cameră plină cu lucruri diverse (mobilier, aparatură electrică şi electronică, etc)  adunate în timp şi puse la păstrare. Avea şi cadoul tradiţional pentru mireasă: salbă de aur, cingătoare cu ditamai paftalele lucrate din aur şi alte podoabe de cap. pietroase şi aurifere: mi le-a arătat şi le-a pus la loc spunând că le voi primi „mai încolo”! Staţi liniştiţi! Nu le-am mai primit niciodată.

Ca parte integrantă a actelor depuse la Consiliul de Stat pentru aprobarea căsătoriei Ex a trimis copia Certificatului de căsătorie şi după două luni căsătoria noastră a fost recunoscută oficial printr-o comunicare scrisă

Iniţial Ex afirmase că vom trăi în Bulgaria deoarece el este patriot şi nu îşi părăseşte ţara dar imediat după căsătorie a început demersurile să ne stabilim în România pentru câţiva ani.

La doar câteva luni după nuntă avea deja paşaport de cetăţean bulgar rezident în România, eliberat de internele lor! Doar viza din România îi lipsea.

- Vreau să fac specializare la  xxxx… îmi explica Ex spunând titulatura din proiect a unui obiectiv industrial nou construit. Trebuie să acumulez experienţă ….

- Am auzit că vorbiţi româneşte; soţia mea este româncă şi i-ar face plăcere să vorbească româneşte ; aici nu are cu cine

Acestea erau cuvintele cu care Ex  aborda cercetători român care se aflau în vizită la Sofia..

- Trebuie să cunosc oameni care lucrează în domeniul meu, să am relaţii şi prieteni pentru viaţa socială, când vom locui în România! m-a lămurit Ex.

Toţi cei abordaţi era parcă fermecaţi de omul volubil, vesel. glumeţ şi cu relaţii.

Într-o seară Ex trebuia să se întâlnească cu membri unei delegaţii de la un institut de cercetare. Erau cazaţi la un hotel bun din centrul oraşului.

Ex nu avea stabilită o întâlnire cu ei pentru acea seară,aşa că ne-am dus la noroc: nu era sigur că vor fi în cameră.

Ex a întrebat la recepţie dacă românii noştri cazaţi în camera „zzz” sunt sau nu „acasă”.

Conform regulii dacă plecai din cameră lăsai cheia la recepţie.

Recepţionerul se uită la panoul cu chei.

Cheia de la camera „zzz” lipsea. Conform regulii „cheia nu este la panou, deci este cu tine sus în cameră” recepţionerul sună pentru a-i anunţa pe români de vizita noastră.

La apel nu răspunde nimeni.

Se trimit echipe. Se bate la uşă. Se bate zdravăn la uşă! Nu răspunde nimeni. Uşa rămâne închisă.

Panică!

Ce este cu românii?

Împreună cu Ex aşteptăm la recepţie.

O echipă dotată cu cheie deschide uşa. Lucrurile românilor sunt la locul lor, nimic nu este răvăşit.

- Poate au plecat cu cheia la ei, spune Ex.

- Cum dracu să plece cu cheia, nu vedeţi cum arată cheile!?? spune recepţionerul şocat de o asemenea presupunere.

Am privit cheile atârnate pe panou: fiecare avea numărul camerei inscripţionat pe o bucată uriaşă de lemn în formă de pară. Cum să pleci cu aşa ceva la tine?!

Totuşi unde erau românii? A  trecut mai mult de o oră de când îi aşteptam …

Au apărut veseli şi nevătămaţi venind de la restaurantul hotelului unde au cinat şi spre hazul general din buzunarul sacoului elegant al unuia dintre cercetători atârna imensa pară din lemn de 15 cm lungime şi 10 cm diametru!

Ex a stabilit o întâlnire cu cercetătorii pentru o vizită la cabinetul rectorului de la Institutul „X”, prieten cu Ex.

Eu eram pe rol de translator!

Unul dintre cercetători, un om mărunţel la statură, se bucura asemenea unui copil care ţine în braţe jucăria mult visată: primise un borcan cu o pulbere albă pentru experienţe. „În România nu avea nici un strop pentru experienţe”, ne-a mărturisit el.

Masivul om de ştiinţă bulgar, care îi dăruise borcanul, era cuprins de euforia românului: chicotea, chiţăia şi el bucuros.

Borcanul cu pulberea albă era din sticlă, asemănător celor de gem, de 400 grame, poate cu pereţii mai groşi. Ne-am jucat cu el pe masă două ore.

Ce conţinea?

Nimic neobişnuit!

Stronţiu radioactiv!

La un moment dat, eu, translatorul, le-am adresat cercetătorilor noştri  o atenţionare comiţând marea greşeală de a o rosti în bulgară!

Încurcasem limbile iar lui Ex nu îi picase bine ceea ce am spus …

Această gafă ca şi refuzul venit, cam în acelaşi timp, din România care nu agrea dorinţa lui Ex de a trăi şi munci în ţară, au dezlănţuit prima manifestare de furie asupra mea ca româncă

Lui Ex i se permitea şederea în România doar în vizită, ca turist, pe o perioadă de 30 zile.

Cu condiţia ca cineva să declare că este dispus să-l întreţină,  să-i asigure casă, masă, şi toate celelalte necesare traiului toată viaţa, i se permitea să trăiască oricât în Bucureşti!

Fără drept de muncă şi pentru orice deplasare în afara Capitalei, chiar numai până la Băneasa, era necesară aprobare de la Interne!

Ex  era ca turbat:!

Mă acuza de multe dar mai ales mă învinovăţea că i s-a reproşat că nu este patriot fiindcă s-a însurat cu o româncă.

Drept „recompensă” pentru gafa mea ca translator şi pentru refuzul României de a-l  primi în ţară, am fost trimisă pentru 3 luni, pe timpul verii, la munca tutunului!                                      

                                                        N.A. Peste un număr de ani, destul de mulţi peste cei şase ani ai procesului meu de divorţ, m-am întâlnit, pe stradă, cu unul dintre cercetători. Mă numea în continuare doamna Bar…ova  şi îi aducea osanale lui Ex.

                                                      Îmi spunea mie, cea fugită din iad, ce om minunat . încântător, era Ex!