Scrisori de dragoste, scrisori înşelătoare, prăbuşirea cerului, ce ştia Dr.M? sau de ce naiba am ajuns pion în mâna lui Ex

Fărâme de viață - 3.

Da, la scurt timp după ce am ajuns la Bucureşti am primit acea scrisoare parfumată de la Gheorghi – ul inimii mele pe care în romantismul vârstei îl numisem, în capitolul anterior, Omar!

După câteva luni de corespondenţă drăgăstoasă între mine, Bucureşti şi el, Sofia,  posedam, fiecare din noi, peste o sută de scrisori!

Ne scriam zilnic fără să aşteptăm răspunsul celuilalt, ne scriam uneori două sau trei scrisori pe zi folosind limba lui Puşkin.

Au! Nu sună bine deloc mai ales dacă ţinem cont de romantismul poetului!

Deci, rectific: nu foloseam limba lui Puşkin, corespondam  în rusă!

                                                   N.A. Din comoditate particula Ex va înlocui numele lui Omar, adică Gheorghi.

                                                   Particula Ex reflectă şi realitatea relaţiei dintre noi. Drumul nostru comun, ca soţ şi soţie, a durat doar doi ani şi jumătate.

                                                   Am trecut de la dragoste la căsătorie, am trecut prin căsătorie, am ajuns la divorţ, am terminat divorţul şi a încetat orice legătură de rudenie între noi.

                                                   „Dosarul” lui Ex nu a fost pătat de „rude în străinătate”.În mod foarte oficial cei care îl aveau în evidenţe i-au comunicat că fosta soţie nu îi este rudă şi nu îi afectează cariera şi sarcinile de serviciu în afara ţării lui.

                                                   Vorba puştiului meu: fosta soţie îţi poate fi duşman ascuns sau inamic declarat dar rudă niciodată!

Puşkin era unul din poeţii preferaţi ai Ex–ului. Probabil de la ditamai scrisorăraia de dragoste în rusă, Ex–ul a crezut că şi el este un Puşkin, evident mult mai masiv şi deloc negricios şi mi-a scris o poezie de dragoste!

                                                    N.A. Străbunicul marelui poet rus Puşkin a fost sclav din Abisinia (astăzi Etiopia);  adus în dar la curtea Ţarului, a  fost eliberat, împroprietărit şi înnobilat prin căsătorie. Culoarea pielii poetului amintea de originea sa.

Toate scrisorile de la Ex erau îmbălsămate cu parfum de trandafiri de duhnea toată poşta când le ridicam de la căsuţa poştală, le păstram într-o casetă mare.

Cea mai parfumată dintre toate scrisorile a purtat peste frontieră parfumul de lăcrămioare!

Deşi îmi provoca o mare alergie respiratorie o ţineam într-un bol de sticlă, cu capac, pe masa mea de studiu. Seara, la culcare mutam cu grijă bolul pe noptieră, la capul meu! De ce?

Era scrisoarea cu prima poezie pe care mi-a scris-o Ex! (a fost şi ultima …)

- Moia radost … aha, seamănă cu rusa, da,  înseamnă „bucuria mea”, Ah! Ce frumos! am zis eu măgulită ca o donşoară de pension.

Altceva n-am înţeles din versurile scrise în bulgară.

După trei luni de corespondenţă ne gândeam la viitorul nostru pe care deja îl creionam în cerapastel.

Terminasem liceul iar Ex insista să vin să stau la familia doctorului pentru a începe, în toamnă, studiile la Sofia.

Dr. M îşi reînnoise invitaţia de a sta la familia lui pe perioada studiilor dar, cu delicateţe, căuta să mă lămurească în scrisorile lui,  să nu mă grăbesc.

- Un om poate să iubească la fel de frumos şi prima şi a doua, şi a treia  oară …scria el. Te rog să nu te căsătoreşti cu Gheorghi!

Ex spera ca în scurt timp să vină în România şi să depunem actele la Consiliul de Stat  pentru a ni se aproba căsătoria cât mai repede.

- Pentru mine nu este nicio problemă, eu iau aprobarea de la noi într-o singură zi. Vom trăi la Sofia, eu nu-mi părăsesc ţara! a adăugat el.

 Ca orice puştoaică îndrăgostită, purtam în minte chipul iubitului …şi visam …

- Cere-i o poză! îmi spune mama; aşa nu-ţi mai scremi creierii privind tavanul când vrei să-l ai în faţa ochilor!

Da! Cum de nu mi-a dat prin cap aşa ceva?

Îmi fac nişte fotografii, pun una în plic împreună cu o scrisoare în care îl rugam să-mi trimită şi el fotografia lui.

Cerul s-a prăbuşit peste mine după şase zile!

Din fotografie mă privea un necunoscut cu părul lung şi creţ.

Nu, nu era chiar necunoscut.

Am analizat ochiometric fotografia şi pentru identificarea pletosului am actualizat-o mintal cu modificările ce ar fi survenit cu trecerea anilor...

Nu era Omar, nu era Gheorghi al meu!

Din poză privea la mine, venind dintr-un trecut de 10 – 12 ani, cât era  vechimea fotografiei, Gheorghi!!!! Celălalt!!! Musculosul, luptătorul! ... ?!

Ce s-a întâmplat, a fost o neînţelegere, o confuzie, o manevră deliberată, a cui, pentru ce????

În ce scop?

Cum şi cât era implicat doctorul?

Întrebări fără răspunsuri.

Cum a ajuns adresa mea la Gh. B., omul cu care am schimbat doar câteva vorbe, din politeţe?

Unde a dispărut Omar, alias Gh. S?

Teoria conspiraţiilor, cea care dă astăzi răspunsuri la toate întrebările (ei, aş!), nu era deloc în vogă, la noi, în 65.

Priveam fotografia şi mă întrebam ce să fac?

Nu eram o complexată dar eram conştientă că nu sunt o frumoasă.

Eram tânără, făcusem balet, gimnastică, înot, handbal,eram suplă, zveltă, deşi aveam doar 1,62 m, dar nu eram frumoasă!

Cum să mă fi iubit Omar?

Mă simţeam cea mai urâtă, neatrăgătoare  fiinţă, respinsă de toţi!

La cei 18 ani nu ştiam că nu trebuie să fii cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai fără de cusur pentru a merita, pentru a avea dreptul să fii iubit de cel ales de inima ta.

Eşti om, eşti un trup şi ai un suflet.

Sufletul fiecăruia este un unicat şi el ne poate da valoare morală.

Atunci, la cei 18 ani, am găsit rezolvarea gândind cu sufletul. Cu sufletul rănit.

Nu am avut curajul de a întreba de ce a fost el cel care mi-a scris acea primă scrisoare din care reieşea clar că este Omar! De ce se dăduse drept Omat?

Nu am mai stat să analizez cum s-a substituit un Gheorghi unui alt Gheorghi.

În lipsa oricăror lămuriri sau al unui răspuns la întrebarea „De ce scrisorile, scrisorile de dragoste, mi-au fost scrise de Gh. B. şi nu de Gh. S.?” am luat cea mai greşită hotărâre.

„Înseamnă că pentru Omar am fost vax, neimportantă iar cel care mă iubeşte este celălalt!”

Eram cu sufletul distrus iar primul meu gând a fost să nu distrug şi eu sufletul celui care mi-a scris acele scrisori, să nu distrug sufletul celui care mă iubea!

Am vrut să răspund cu dragoste celui care îmi declara că mă iubeşte.

Am continuat să port corespondenţa …de dragoste. Eu nu mai aveam forţa de a scrie.

I-am spus mamei că nu mai am inspiraţie aşa că mama formula nişte scrisori de dragoste romantice pe care eu le traduceam în rusă.

Da, viaţa este un joc perfid!

Mi-a fost teamă să nu rănesc un suflet recunoscând că m-am îndrăgostit de celălalt şi am mers înainte cu o minciună!

Am făcut o nefastă simbioză cu minciuna primară a lui Gh. B.

La sfârşitul lunii iulie Gh. B. a venit la Bucureşti.

L-am descoperit ca fiind o persoană volubilă, cu o fire veselă, grijuliu, curtenitor, delicat şi, vorba lui Doru Octavian Dumitru „Poţi să crezi?”

M-am îndrăgostit!

După câteva săptămâni ne-am interesat la Consiliul de Stat ce acte sunt necesare pentru aprobarea căsătoriei cu un cetăţean străin.

Gh. B. a plecat la Sofia şi mi-a trimis actele pentru căsătorie.

Mi s-a părut puţin ciudată o adeverinţă prin care se certifica cum că Gheorghi B. este una şi aceiaşi persoană cu Gheorghi G.!

Ei drăcie! Încă unul?!

Încă un Gheorghi!

Crede şi nu cerceta …

După trei săptămâni de la depunerea actelor mă interesez la Consiliul de Stat când primim aprobarea.

- Durează doi ani până veţi primi răspunsul; pozitiv sau negativ! a  venit răspunsul sec al funcţionarului.

Nu, nu l-am uitat niciodată pe  …Omar! L-am purtat mereu în suflet ca pe ceva intangibil, iar chipul lui îmi apare clar, neestompat de trecerea timpului atunci când mă gândesc la acel martie 65.

Ce rol a avut el?

Ce ştia Dr. M când s-a opus insistent căsătoriei cu Gh. B.?

- Omul poate iubi la fel de frumos şi a doua şi treia oară! Nu te căsători! mi-a repetat de nenumărate ori fără să-mi spună direct ce ştie

Nici astăzi, după un puhoi de ani, nu am aflat adevărul.

Cine ce sfori a tras şi cum am ajuns pion în mâna unui ins care, la câteva luni după căsătorie, cu multă tandreţe mi-a spus că mă face „pamuk”?

Pamuk! Adică bumbac sau vată!

         Bumbac, vată, adică depersonalizare!!!

                                                     N.A. Recomand, propun tinerilor să aibă respect faţă de propria lor persoană şi să nu se subaprecieze niciodată.

                                                     Să se iubească pe ei înşişi, nu în sens narcisist, nu din orgolii fără acoperire, ci apreciindu-se ca existenţe umane, ca valori umane.

Să ne amuzăm la final de capitol ...

Am plecat în Bulgaria la studii lăsând toată colecţia de scrisori în grija mamei.

Cum întotdeauna marile hotărâri le luam şi le îndeplineam în mare grabă şi repezeală, am uitat să iau scrisoarea cu poezia, cu prima poezie dedicată mie!

                                                   N.A. Pe parcursul a 5 ani familia mea a pierdut trei membri: tata şi fratele au decedat iar eu am plecat la Sofia. Mama a fost constrânsă de legislaţia în vigoare să se mute din apartamentul cu 5 camere foarte mari,într-unul cu două camere foarte mici. A depozitat o parte din lucruri în subsolurile unor prieteni de unde, treptat, s-au pierdut multe din ele. Scrisorile mele de dragoste  s-au pierdut şi ele!

Au trecut repede trei ani din viaţă petrecuţi la Sofia din care doi şi jumătate în calitate de soţie.

Într-o grabă de nici că se putea mai mare am revenit în România, în preajma lunii august a anului 1968.

Era a patra mea fugă peste o graniţă iar soţul mamei mele, brăilean cu origini italiene şi talent muzical  de aceiaşi sorginte, îmi cânta o melodie pop la modă „Dar un răspuns tot nu mi-ai dat /De ce-ai venit, de ce-ai plecat” acompaniindu-se la banjo!

Într-o zi căutam nişte acte şi am dat peste scrisoarea cu poezia dedicată mie de  Ex. Era singura scrisoare salvată din toată corespondenţa cu Ex. Mama a găsit-o pe noptiera mea şi a pus-o printre actele mele rămase în România.

Abia atunci mi-am dat seama ce ocupaţi am fost, eu şi Ex.!

În trei ani, din care, repet, doi ani şi jumătate de căsnicie, nu am avut timp şi suflet liniştit ca să aflu traducerea versurilor.

Atunci, după revenirea în ţară, în august 1968, ştiam bine bulgara şi mi-am tradus poezia!

Şi ce poezie!

„Bucuria mea, chinul meu cel greu,

Sfărmându-mi capul cu a viselor năuceală,

Picătură de rouă într-o oboseală mortală”.

Acestea au fost primele trei versuri.

Celelalte versuri sunt, vorba  „poetului”, mortale cu totul!