Relaxare la „Câmpia Judecăţii”, pe alături de Litoral,
s-a măritat mama, tabăra de femei,
sau
Piramide din sare

Fărâme  de viață - 6.

În România noaptea de dinaintea unei călătorii era întotdeauna albă.

Bucuria drumului îmi spulbera orice urmă de somn şi îmi lecuia fărâma de oboseală pe care aş fi avut-o

Nu îmi păsa unde ajung.

Nu era important vehiculul: maşină, tren sau avion.

Era bucuria pură a mersului prin diversitatea ţinuturilor.

Era drumul în Natură care alunga toate gândurile, toate temerile, toate incertitudinile.

Starea de nesiguranţă pe care Ex s-a străduit să mi-o inoculeze, acea stare de a nu conta niciodată pe ceea ce ai stabilit şi de a fi pregătită întotdeauna pentru ceva inopinat şi neplăcut, a reuşit să-mi alunge plăcuta, minunata insomnie ante drum.

„Nu cred că se poate întâmpla ceva care să ne schimbe planurile” am gândit eu optimistă înainte de a adormi.

După un somn fără vise m-am trezit şi aşteptam comanda de plecare.

Ex s-a îmbrăcat cu cămaşă alb ( am mai spus că avea numai cămăşi albe, multe cămăşi albe) cu mâneci lungi, şi-a pus cravată, un costum de culoare ministerială de parcă pleca în delegaţie ultra oficială, a înhăţat valizele foarte concentrat – afectat de parcă se antrena pentru un concurs internaţional de haltere, şi …la tren!

Traseul îmi era cunoscut, mai fusesem de trei ori cu trenul spre! Câmpia Judecăţii”, satul lui Ex . Cine pe cine a judecat acolo? Am preferat să nu întreb dar denumirea turcească a satului, Kadî Alan, atestă vechimea aşezării.

Da, cunoşteam traseul dar sezoanele în care am călătorit au fost diferite, iar fiecare minut de mers îţi releva imagini deosebite aşa cum numai munţii îţi pot oferi.

Recunosc grandoarea Munţilor tocmai eu cea care doar din cauza unui mic defect genetic nu pot să-mi petrec toată, absolut toată viaţa în apa Mării!

Împărţeam compartimentul cu o tânără mămică şi copilaşul ei de aproape doi ani.

Copilaşul s-a apropiat de Ex şi a pus mânuţele, drăgăstos, pe genunchii lui.

Ex i-a dat câteva bobârnace, peste degeţele, ca şi cum ar fi scuturat nişte scame de pe pantaloni.

Atras probabil de farmecul lui Ex, micuţul  a început a se căţăra pe el ca pe un munte iar scorţosul, costumat ca pentru tratative la înalt nivel, nu găsea o metodă, dacă nu diplomatică  măcar onorabilă, de a-l îndepărta  pe  alpinistul în devenire!

Degeaba braţele muntelui încercau să-l dea jos pe micuţ simulând tandreţe … Micuţul se încăpăţâna să ajungă în vârf!

În cele din urmă Ex a câştigat jucând, cum îi era năravul, murdar!

L-a ciupit discret dar zdravăn de fund şi apelând la o mică diversiune a scăpat de copilaş fără ca tânăra mamă să-şi dea seama ce s-a întâmplat.

Jocul murdar era ceva firesc pentru Ex.

Acolo, în frumosul peisaj montan, gestul lui Ex mi-a reamintit de o partidă de cărţi din urmă cu mai multe luni.

Deşi nu-mi plac jocurile de nici un fel şi cu atât mai mult cele de noroc, fiind o soţie supusă am acceptat ideea de a învăţa şi juca Bridge – Belot, un joc obişnuit acolo (eu ştiam doar tabinet şi popa prostu’).

Într-una din zile, văzând că domin jocul, Ex a început să trişeze. Încerca să-mi privească în cărţi folosind „trişuri” ieftine.

Mai întâi mă pocnea peste degete răsturnându-mi cărţile. Cu ton foarte serios mă certa că nu ştiu să ţin cărţile frumos răsfirate

De asemenea îmi răsturna cărţile pe motiv că nu le ţin aranjate „pe culori” deşi strategia mea:era să le ţin aparent în dezordine pentru cei cu ochi curioşi.

În timpul unor astfel de trucuri ieftine, în toiul admonestărilor verbale, convins că sunt atentă doar la mâinile mele, a furat cărţi.

Imprudenţa de a nu mă lăsa fraierită şi reproşul meu folosind o glumiţă nevinovată au declanşat o furtună.

După tot felul de insulte am primit lovitura de graţie:

-         Ti si krăgăl idiot!!!

-         Idiot circular?!? m-am mirat eu. Nu pricep ce-i asta!

-         Păi cercul este cea mai complexă figură deci da, eşti un idiot

circular, adică un idiot total, fără pereche, cum vrei!.

Era încă o lecţie de a înţelege că dacă ai auzul şi vederea bune trebuie să fii mut pentru a-ţi merge bine! Soţului, adică stăpânului, nu i se reproşează niciodată nimic!

Peisajul m-a scos din pasa proastă indusă de amintirile triste şi admirând priveliştile am ajuns la destinaţie. Adică aproape de destinaţie unde am ajuns după ce am luat o maşină.

 

Copilaşii, bucuroşi de sosirea lui ciciu (unchiul) Gh. au sărit pe el să îşi primească darurile.

Micul Gheorghi, de doar trei anişori, s-a agăţat de pantalonii lui Ex cu mânuţele murdare aşa cum era normal pentru un copil care se joacă în curte şi se umple de ţărână peste sucul  piersicilor abia mâncate.

Seara Ex îşi privea amărât pantalonii plini de pete şi cu vârful limbii sprijinit în dosul dinţilor de sus scotea sunete de ceasornic clasic de masă:

- Ţţţa, ţţţa, ţţţa! Ăştia erau copiii noştri, cum să-i fi oprit!? Bine că măcar mi-am scos la timp sacoul! s-a văicărit el.

Copilaşul din tren era răzbunat

 

A doua zi Ex m-a plimbat prin grădina familiei din care jumătate era partea lui de moştenire.

Căsătoria lui Ex a dat fiori celor din familie..

Le era teamă că acum Ex îşi va lua proprietatea!!! Unde? O duceam în Sofia?

Da, acesta era motivul primirii mele cu neascunsă ostilitate.

După ce s-au lămurit că Ex nu are nevoie nici de casă, nici de grădină şi le lasă şi toată mobila şi aparatura cumpărate de el, spiritele s-au calmat, totul a intrat în stare de normalitate, oamenii au redevenit primitori şi vorbăreţi. Au fost de acord să-i permită lui Ex să-şi ridice o micuţă cabană în grădină pentru a sta acolo două săptămâni pe timpul verii. (Nu a construit-o niciodată)

Soacra a fost încântată că asemenea ei şed turceşte sau pe picioarele adunate sub mine. Numai eu ştiu cât s-a străduit mama să scoată din mine acest nărav! De mică am şezut numai turceşte. Evident doar în casă. Mama mă certa dar tata spunea că este bine pentru plămâni: se face respiraţie la toată capacitatea pulmonară. După vârsta de 12 ani am început Yoga şi lotusul a devenit apoi poziţia de şedere preferată..

Soacra mea era o bătrânică plăcută, veselă, vioaie dar nu se înţelegea deloc cu nora cealaltă.

Convieţuirea soacră – noră în aceeaşi casă a scos tot ce era mai rău din ambele femei! Parcă se aflau într-o concurenţă cine este mai demonic!

Se hărţuiau zilnic. Nora, ca om tânăr, era obligată să se supună întotdeauna spre a face după voia celorlalţi. Avea doar 28 de ani şi a făcut nevroză cardiacă din cauza stresului cotidian imposibil de evitat. Răutăcios şi incorect Ex afirma că nevroza cardiacă i se trage de la prea multe avorturi.  Ei, stilul lui de apreciere asupra femeilor.

Grădina imensă a familiei era plină de pomi fructiferi. Zeci de cireşi, zeci de vişini, zeci de caişi, piersici, meri, peri, pruni, gutui, smochini.

Era şi o vie imensă cu struguri destinaţi vinului casei din care am preferat să nu beau niciodată după ce am văzut familia lui Ex „acţionând” asupra ciorchinilor de struguri  asemenea strămoşilor lor traci, zdrobindu-i în picioare.

Soacra şi cumnata mea umpleau pivniţele imense cu sute de borcane de 2l cu compoturi din toate fructele.

În iunie, odată cu coacerea cireşelor, se deschidea sezonul preparării compoturilor.

Eu am ajuns în sezonul compotului de piersici, prune şi a dulceţei de smochine.

În spiritul „frumoasei tradiţii”, existente cam peste tot în lume, care impunea relaţii tensionate între o soacră şi nora sa, cele două rude şi-au găsit în acest an un nou motiv de ceartă: diviziunea muncii în familie conform principiului „fiecare pentru sine”!

- Eu şi moşul meu nu avem nevoie de mult compot aşa că n-o să muncesc eu la compoturi pentru copiii şi bărbatul tău! (!!!)  Ne facem fiecare compoturile separat.

Soacra nu a ţinut cont că fiul şi nepoţeii sunt de fapt urmaşii ei!

Decizia soacrei s-a întors împotriva ei ca un bumerang: toată cantitatea ei de compot de cireşe, peste 50 de borcane de 2l, a fost compromisă iar încordarea dintre soacră şi noră nu se relaxase nici în octombrie!

Ce a fost cu cireşele?

Toţi pomii fructiferi erau foarte îngrijiţi şi stropiţi contra dăunătorilor dar dăinuia o enigmă care le teroriza pe soacră şi pe cumnata mea.

Absolut toţi cireşii continuau să dea, an de an, acelaşi rod bogat: cireşe mari, cărnoase şi pline de viermi! Celelalte soiuri de fructe nu aveau aşa ceva!

Toate stropiturile şi soluţiile au fost încercate fără a obţine măcar o amărâtă de cireşică fără viermişori!

Recolta de cireşe era mare dar cum să faci compot cu vietăţi?

Cumnata a preluat de undeva o metodă care elimina exemplarele de proteină mişcătoare din cireşe.

Într-un vas imens a făcut un amestec de apă cu suficient de multă sare;  a pus cireşele în această saramură şi în scurt timp delicatele fiinţe cu trupuşoare inelate alb – rozalii au părăsit, probabil triste, fructele cărnoase şi au murit.

Soacra a văzut că nora a aplicat cu succes operaţiunea de epurare etnică a viermişorilor aşa că a făcut şi ea un cazan de saramură în care şi-a pus cireşele.

Bucuroasă că cireşele s-au eliberat de chiriaşii nedoriţi soacra a scos cireşele din saramură şi le-a pus în borcanele deja pregătite cu zahăr. A pus apă peste cireşe şi cu dispozitivul special de pus capace a închis ermetic borcanele pe care le-a pus la bain – marie pentru sterilizare.

Soacra era fericită că şi-a terminat treaba iar nora pleznea de fericire fiindcă soacra, grăbită să ocupe plita cu producţia ei de compot, a scăpat din vedere ceva esenţial!

După baia în saramură creşele se spălau în multă apă pentru desalinizare!!!

Compotul soacrei nici nu ar fi avut nevoie de sterilizare.

Cireşele, pătrunse de saramură, au fost pur şi simplu murate!!!

Cum să mănânci amestecul de cireşe murate, sărate şi îndulcite?

În octombrie soacra nu a apucat nici să uite păţania şi nici să o ierte pe noră …

Odată ce am ajuns în satul lui natal Ex a scris mamei mele să o anunţe că eu sunt bine şi să se laude că de la ţară mă va duce la mare. Ştia că iubesc marea şi că după ce am împlinit 8 ani nu a existat niciun an fără să merg cel puţin două luni la mare.

Era bucuros să-i spună mamei că a diagnosticat-o bine pe nepoţica noastră care în urmă cu un an nu vorbea. Toată familia era speriată iar Ex a rugat-o pe mama să caute un specialist în România. Mama a văzut fetiţa, un copil inteligent şi zburdalnic dar a văzut şi că timp de 10 zile cât am stat acolo, în septembrie 1965, nimeni nu îi adresa un cuvânt! Aveau fiecare  treburile lor şi nu-i acordau atenţie. Copiii ceilalţi erau băieţi, aveau jocurile lor în care fetiţa nu era inclusă.

Mama le-a spus ceva de genul „Oameni buni, ocupaţi-vă de fetiţă. Este un copil perfect, inteligent, dar nu vorbiţi deloc cu ea.” Le-a dat sfaturi cum să vorbească cu micuţa şi acum, la 5 ani vorbea perfect.

Mama a răspuns prompt, în rusă, scrisorii lui Ex pentru a ne prinde încă la ţară. I-a părut bine de nepoţică şi la vestea bună a lui Ex a răspuns tot cu o veste bună. Bună pentru ea şi pentru oricine dar nicidecum bună pentru Ex.

Mama s-a măritat!!!

După şase ani de văduvie mama i-a acordat mâna şi sufletul unui coleg de bancă. De Bancă de Investiţii!

Au ţinut secret momentul căsătoriei civile, aşa cum toată perioada de „curte” asiduă din partea lui N., a fost ţinută în secret ca să nu fie năpădiţi de sfaturile bune sau răutăcioase ale colegilor. Mama remarcase de-a lungul timpului că mulţi colegi erau invidioşi pe N. dar nu ştia de ce

S-au dus singurei, asemenea vedetelor care se căsătoresc în secret,  la Sfatul Popular. N-au adus martori dar s-au pregătit cu flori şi cu o cutie mare cu cele mai bune bomboane de ciocolată (în 1966 se găseau). Au ochit o pereche de tineri simpatici care aşteptau să participe la o altă căsătorie civilă, i-au rugat să le fie martori şi le-au oferit florile ţi cutia cu bomboane.

Aceste amănunte le-am aflat peste două luni de la mama care a venit incognito la Sofia însoţită chiar de N.

Ex nu mi-a spus că a primit scrisoare de la mama, dar plecarea noastră intempestivă de la ţară a fost cauzată, cu certitudine, de scrisoarea mamei.

Ex a turbat (a câta oară?) când a citit că mama s-a măritat şi de cum ne-am urcat în tren a explodat verbal.

- Uite aici! mi-a vârât Ex sub nas scrisoarea mamei. Maică-ta s-a măritat!

„M-am însurat degeaba cu tine!”, „Acum fiul lui N v-a moşteni totul!”, „Acum nu o să-ţi mai trimită mobila!”erau cele mai inofensive şi curate acuzaţii. Injuriile sunt deductibile!

Tot drumul a ţinut-o aşa.

Uneori sesiza că a spus cam multe şi mai ales sublinia că eu nu am nicio vină pentru ca după scurt timp să redevin acuzatul nr. 1.

Da,  aşa a fost tot drumul.

Care drum?

Drumul spre „aproape de litoral”!!!

Eram asemenea studentului seminarist care aplica principiul „crede şi nu cerceta” până şi farfuriei cu mâncare servită de proprietara pensiunii. Toţi colegii de pensiune se repezeau cu mari speranţe în farfurii să caute carnea care, conform  meniului anunţat la panou „varză cu carne”, ar fi trebuit să existe în porţia fiecăruia. Carnea nu exista niciodată în farfurii! Doar seminaristul, ca viitor teolog ce era, nu pierdea timpul căutând carnea. Scria la panou !varză cu carne” înseamnă că aşa era! Fără cercetări şi căutări!

Dacă Ex a spus că mă duce la mare înseamnă că eram, sau trebuia să cred că eram, la Marea Neagră deşi de la locul de cazare până la cel mai apropiat punct de întâlnire cu marea mergeai trei sferturi de oră. Era un loc total neamenajat! Nici măcar nu exista plajă!

Nisipurile de Aur (Zlatnite Piasăţi)? Ţărmul însorit (Slăncev Briag)?

Aş!

O zonă desfundată cu nişte construcţii gen barăci, cred că din cărămidă, lungi de 40 metri, cu câteva intrări direct în încăperile de 14 paturi unde se lăbărţau femeiuşti de la 55 de ani în sus!!!

Nu ştiu dacă era vreo bază de tratament! Învăţasem că nu am voie să întreb nimic! Bărbaţii lipseau cu desăvârşire! Să fi avut şi ei vre-un „lagăr” mult mai departe? O separare pe sexe! Aşa ceva chiar nu aveam voie să întreb!

Ex m-a lăsat cu valiza mea, fără acte, fără bani şi dus a fost. Unde? Probabil nu era nevoie să ştiu iar de întrebat …

Mă întrebam pe mine însămi dacă ăsta a fost planul iniţial s-au a fost modificat drept pedeapsă fiindcă mama s-a căsătorit?!

Exista o cantină unde femeile mergeau de trei ori pe zi la masă.

Femeile aveau tacâmuri aduse de acasă şi căni  pentru ceai sau lapte.

Eu beam apă de la chiuveta din cameră cu pumnul …

Eram spre sfârşitul lunii cinci de sarcină şi, aşa cum recomandă  medicii, femeia gravidă nu trebuie să mănânce pentru doi.(Femeilor nu le-a venit să creadă că sunt însărcinată)

Ex a considerat benefic să nu mănânc nici cât pentru un om!

Venea seara la „lagăr” şi îmi aduce un pacheţel cu nişte bucăţele de peşte, câteva fructe, o chiflă.

                                                         După naştere am cântărit cu 8 kg mai puţin decât greutatea mea dintotdeauna. Am născut la Bucureşti cu sora mamei mele care era medic specialist în obstetrică – ginecologie la Spitalul Polizu. Mătuşa „colecta” grăsimea de pe trupuşoarele bebeluşilor care se năşteau în mâinile ei. Încă din anii aceia se ştia că era cea mai bună cremă pentru femei (ca şi placentele din care se obţineau creme ). Micuţul meu nu a avut nici un gram de grăsime pe piele! Mătuşa m-a liniştit. Regimul de foame pe care mi l-a impus  răzbunătorul Ex în diverse perioade ale sarcinii nu a afectat copilaşul. Dacă mama însărcinată nu se alimentează suficient, bebeluşii aflaţi în faza de viaţă intrauterină au metodele lor de a ieşi din impas. Cum? Bebeluşii fac foarte multă mişcare, viteza fluxului sanguin care vine la placentă este accelerată încât în aceeaşi unitate de timp ei„prelucrează” de câteva ori mai mult sânge decât bebefetuşii  mamelor care mănâncă normal şi peste normal. Cu alte cuvinte ei absorb aproape tot ce este hrănitor în sângele mamei!

 

După ce mâncam cele aduse de Ex mergeam să ne plimbăm într-o  zonă urâtă. Neamenajată.

Ex ştia că iubesc apa aşa că aveam voie să înot în acele locuri neîngrijite unde nu am întâlnit niciodată vreun om. De condiţiile oferite de o plajă civilizată şi de apa îngrijită a mării nu a fost să mă bucur

Liniştea serii era cu totul deranjantă iar bălăceala mea se întindea   câteva ceasuri, uneori până apărea Luna.

Simţeam că sunt căţelul unui stăpân foarte ocupat care, iată, îi oferă animăluşului său de companie puţină bucurie.

 

După cinci zile Ex a dorit să-mi arate hotelurile frumoase, deosebite şi luxoase de pe litoral.

Ex a venit şi m-a scos din azilul de babe dimineaţa devreme şi după două ore de mers sprinten am ajuns într-o staţiune.

Am făcut un tur de forţă prin două staţiuni mergând per pedes apostolorum, rotind ochii spre a vedea totul în jur; ne-am oprit doar odată, pe la ora 15, la un bufet unde am mâncat.

Fiindcă am fost cuminte am primit ca bonus, în orele următoare, două porţii de îngheţată la „funiică”! Funiica era un cornet crocant deosebit de gustos; mai crocant şi mai gustos decât orice biscuit.

Spre seară trebuia să parcurgem în sens invers drumul străbătut în cele aproape 10 ore de mers pe jos aşa că ne-am urcat împreună cu câţiva localnici într-un autobuz care circula între comunele din zona litoralului.

 

Tot drumul am beneficiat de acuzele şi insultele „expediate” de Ex  cu prioritate pe adresa mamei.

Concentrarea deprinsă la exerciţiile de Yoga m-au ajutat în acele momente să evadez într-o lume frumoasă a unor amintiri plăcute din copilărie.

Lipsa de reacţie din partea mea l-a enervat.

M-a privit ca pe o ciudăţenie şi m-a gratulat zicându-mi că am o privire de tătar bunak (senil în limba turcă!).

A înghiţit aer în adâncul plămânilor, a oftat horcăit ca un om care se îneacă şi a tras înjurătura lui preferată, folosind cuvintele „mama ta” urmate de cuvântul mrăsna” care se poate traduce în română având la dispoziţie patru variante: murdară, josnică, ticăloasă, secătură!

A luat o pauză şi după o altă respiraţie adâncă a continuat să peroreze.

 

Treptat fluxul verbal i s-a diminuat, vocea a prins un ton mai domol şi a continuat să vorbească cu o voce pentru care există un singur cuvânt definitoriu: obositoare.

Vocea obositoare, avea o monotonie aproape hipnotică şi a fost şi ea o motivaţie pentru a fugi de Ex!

Din momentul în care discursul îi devenea monoton şi obositor Ex introducea trei cuvinte fără sens, fără nicio potrivire cu cele debitate în speech-ul lui.

„I za tova, Lacrima”, aceste trei cuvinte urmate de rostirea numelui meu, se repetau de 5 ori la  fiecare patru minute ale unui monolog care, în funcţie de „subiect”, dura uneori trei ore!!!

Avea capacitatea de a vorbi ore în şir cu frazări diferite ale aceloraşi idei, reluate iar şi iar ca într-o spirală sonoră fără sfârşit

Rostirea acestor cuvinte fără sens, care în traducere înseamnă „Şi pentru asta, Lacrima”, era pentru mine semnalul unei încercări de a-mi induce, hipnotic, supunere, acord, un anume comportament şi  încetam să-l mai ascult în momentul în care creştea frecvenţa rostirii lor.

Ştiam ce ar fi urmat dacă aş fi ascultat tot discursul lui Ex, toată înşiruirea monotonă, uneori sacadată, a cuvintelor.

Mintea mi se înceţoşa, eram cuprinsă treptat de o oboseală ciudată care atingea, în cele din urmă, nivelul de epuizare fizică totală ca după o muncă grea şi de durată..

Aş fi dat orice pentru ca Ex să tacă!

Concentrarea yoghină a fost unica mea salvare în acele momente.

Nu îl mai ascultam. Nu îl mai auzeam!

Cuvintele lui nu mai erau inteligibile, deveneau un brâmbărit – bâzâit, îndepărtat pe care îl asemănam cu cel al unui bondar căzut în cupa unei flori.

Natura, imaginaţia şi Pieter Bruegel cel Bătrân, supranumit Bruegel de Catifea, sau Bruegel al Florilor  îmi trimiteau imaginile a sute de flori, fiecare din ele etalându-şi parfumul propriu şi petalele colorate în cele mai mirifice culori.

Compoziţia florală a minţii mele alătura, asemenea tablourilor maeştrilor flamanzi, flori din toate sezoanele şi din toate ţinuturile.

Eram una din micuţele insecte care zburătăceau peste flori iar natura mea umană îmi permitea să fiu gâza cea mai ameţită de lumină, culoare şi parfumuri şi să mă simt liberă!

Era unica modalitate posibilă în acele momente de a-l ignora pe Ex şi diareea lui verbală!

Cât timp îi vedeam mişcarea maxilarelor ştiam că mai are ceva de zis.

Autobuzul ne-a lăsat la mică distanţă de o zonă pustie la acea oră.

Era trecut de  ora 10, era întuneric total dar fluxul verbal al lui Ex era greu de oprit.

Nu exista iluminat stradal pentru simplul motiv că nu erau nici străzi.

Nu ştiam unde mă aflu dar am înţeles că mergeam spre baraca mea şi a babelor.

Norişori aparent inofensivi se plimbau sfidători pe faţa Lunii aşa că, fără a fi ea cea vinovată, Luna îşi arunca lumina la plezneală.

Era o lumină insuficientă pentru a vedea pe unde calc şi ce este în jur dar destul de multă încât să nu-mi lase ochii să se adapteze la vederea în întuneric!

Ziua fusese destul de caldă dar treptat, după apusul soarelui, aerul era ceva mai răcoros.

În mod normal, în condiţii normale ador răcoarea.

În apropiere era marea şi sufla briza pe care o simţeam cum îmi trece pe lângă urechi.

Atunci, acolo, am asociat răcoarea cu întunericul şi vocea aspră a lui Ex iar aceste trei elemente împreunate ad-hoc mi-au indus o stare de nesiguranţă.

Mersul mi-a devenit ezitant, alternanţa de lumină chioară şi întuneric total nu-mi permitea să percep corect denivelările pământului pe care călcam.

Paşii mei erau şovăielnici şi atentă să nu mă împiedic nici nu mi-am dat seama cum şi când de la poziţia de mers alături de Ex am ajuns să merg în linia întâi cu Ex în urma mea!!!

Cred că doream să ajung mai repede la locul de cazare pentru a scăpa, măcar până a doua zi de Ex.

Un nor mare a ecranat fără milă Luna pentru mai mult de  10 minute.

Mergeam într-o beznă totală.

Deodată drumul s-a îngustat şi am simţit că pământul pe care călcam a dispărut!

Mă aflam pe un drum din scânduri sau, mai exact pe un podeţ de scânduri.

În stânga era un canal cu o zeamă mocirloasă. Un pas neatent şi aş fi alunecat acolo.

În dreapta mea, în absenţa luminii, vedeam nişte negre formaţiuni hidoase, umede şi agresive.

În urma mea, la câţiva metri, era Ex al cărui ton devenise ameninţător.

Când Luna a reapărut mi-am dat seama că drumul nostru trecea printr-un teren de obţinere a sării din apa de mare.

Canalul din stânga mea era plin cu apă sărată supra concentrată; sarea forma cristale pe suprafaţa apei.

Hidoasele formaţiuni negre din dreapta mea erau rezultatul suprapunerilor repetate ale unor cantităţi de sare obţinute prin deshidratarea apei de mare.

Lumina Lunii a relevat formele aproape piramidale ale grămezilor de sare puse la uscat

Albe piramide din sare!

O înşiruire de albe piramide din sare!

Un efect vizual fascinant sub razele de lumină!

Am continuat drumul mânată din urmă de Ex care a strigat:

- Hai! Mergi mai repede! Ţine-o drept înainte pe podeţ!

Tonul şi ultimele cuvinte, pline de ură, şuierate de la 5 metri în urma mea îmi prevesteau că Ex poate să explodeze în orice clipă!

Lovitura lui îţi fenta intuiţia: cădea surprinzător, exact când nu o mai aşteptai!

Da, recunosc! În acele clipe am simţit frică!

Mă vedeam prăbuşită sub pumnul lui în băltoacele suprasaturate de  sare şi puţin a lipsit să nu sar de bunăvoie în băltoacă.

Preferam un glonţ în cap să se termine mai repede.

Ce poate fi mai dur decât o execuţie?

Teroarea aşteptării ei!

Se adună frică, se acumulează toate emoţiile negative şi, în nici un caz,  nu ai timp să-ţi derulezi toată viaţa în faţa ochilor.

Să merg mai departe sau să mă opresc şi să-l privesc în faţă?

Nu, nu-l pot privi!

În clipe din „acelea” privirea lui Ex era înspăimântătoare, feroce, ochii îi deveneau perfect rotunzi, pupilele îi îngheţau fixându-se asupra feţei mele.

Simţeam durere în mijlocul frunţii de parcă săpa cu ochii două găuri până în adâncul creierului meu. Era o durere fizică devastatoare.

Dacă îl priveam fix în ochi Ex considera asta, asemenea animalelor feroce, ca pe o înfruntare, sfidare, o nesupunere şi mă trăsnea!

Am ales să merg.

Încercam să măresc distanţa dintre mine şi Ex mergând mai repede iar tăcerea lui Ex îmi solicita auzul peste capacitatea mea auditivă.

Aveam ambele timpane perforate!

Nu eram surdă, dar nu percepeam sunetele foarte slabe iar de când Ex a tăcut trebuia să apreciez distanţa dinte noi raportându-mă la zgomotul fin al paşilor lui.

Nu aveam certitudinea că Ex a rămas mult în urma mea sau auzul mă înşeală şi îmi dă senzaţia unei distanţe mulţumitoare între moi.

Pasul îmi era nesigur, podeţul era îngust şi murdar, iar de  teamă să nu cad în canalul cu apă sărată treceam razant pe lângă piramidele jilave a căror atingere grunjoasă semăna cu frecarea de pielea năpârlită a unor reptile.

Dintr-o dată am devenit ceva mai sigură

Clipele de panică, nesiguranţă, frică au dispărut în momentul în care mi-am dat seama că atunci, acolo, nu sunt singură. Micuţul meu încă nenăscut a simţit toată spaima mea şi mişca intens la orele când de obicei era liniştit.

- Scăpăm noi de aici, am spus în sinea mea şi iuţindu-mi mersul am parcurs restul podeţului mult mai relaxată.

Am ajuns într-o zonă de câmp semideschis; în stânga mea, la 15 metri era un zid înalt care mărginea un drum de pământ lat de câţiva metri.

Nu ştiu de ce am considerat că dincolo de zid ar fi un stadion, dar ce importanţă mai avea?

Cât timp a durat drumul sub teroare?

Cu aproximaţie cam 40 de minute, poate mai mult sau mai puţin.

Starea de panică, eforturile de concentrare pentru posibile percepţii extrasenzoriale, care să simtă ceea ce urechile nu auzeau, m-au scos din timpul real care în unele clipe s-a dilatat, în altele s-a condensat.

Trăiam oricum în afara timpului!

Sub pretextul că ceasul lui, foarte special şi mare se armează foarte greu, Ex mi-a luat ceasul meu încă de când ne-am urcat în tren la Sofia şi l-a pus pe mâna lui.

Nu ştiam cât este ora şi nu aveam niciun reper pentru a aprecia scurgerea timpului.

Ca în filmele americane de acţiune când personajul central luptă singur pe viaţă şi pe moarte cu inamicii şi când nu mai are nevoie de nimeni apar zeci de maşini de poliţie să-l ajute, tot aşa, în momentul când am ajuns pe terra ferma, Luna s-a descotorosit de nesuferiţii nori şi a luminat restul drumului.

Calmat de lumină sau obosit de cât a monologat, Ex m-a ajuns din urmă şi am continuat drumul mergând, în tăcere, unul lângă celălalt.

Tăcere?

Ex a înlocuit vorbăria cu un oftat puternic a jale, durere, deznădejde, scos de zeci de ori pe tot restul drumului.

Cum să interpretez oftatul lui Ex?

Pentru el oftatul o fi fost o modalitate de detensionare, de descărcare sonoră, treptată, a energiei distructive pe care a reuşit să şi-o stăpânească …

Pentru mine acele oftaturi au fost culmea insultei după teroarea celor 40 de minute!