Pedeapsa la munca tutunului, corespondenţă interzisă,
renunţare la cetăţenie eşuată, corespondenţă lăptoasă
sau
Nu beau lapte dar îl ador: este cea mai bună cerneală

Fărâme de viață - 5b.

După refuzul României de a-l primi să trăiască şi să muncească în ţară, şi după gafa traducerii, Ex s-a gândit să mă pedepsească. Eram cauza tuturor relelor, trebuia să fiu pedepsită exemplar aşa că am fost trimisă la munca tutunului!

Intrasem în prima mea vacanţă..

Trecuseră doar 7 luni de la căsătorie şi iată-mă  de înşirător de frunze de tutun!

Noi înşirătorii eram grupaţi în jurul grămădoiului de frunze de tutun.  Mare noroc: frunzele erau deja culese aşa că lucram la umbră.

Am primit şi eu un „ac de cusut” metalic, uriaş : lung de cel puţin 40 centimetri, cam de grosimea degetului mic.

Prin n urechea acului se trecea o sfoară lungă pe care înşiram frunzele de tutun. Vârful acului era asemănător cu un vârf de lance, cu secţiunea transversală în formă de lentilă biconvexă. Penetram cu el frunzele la baza nervurilor principale şi glisam frunzele înşirându-le pe sfoară.

Sforile cu frunzele înşirate una lângă alta se întindeau între nişte suporţi la locul pentru uscare.

Soiurile de tutun de calitate superioară sunt cele cu frunze micuţe. Acolo frunzele erau nişte namile de 70 centimetri lungime şi cam 14 – 16  cm lăţime, dar cine ştie ce frunză are în ţigară?

Frunzele degajau un miros care îmi făcea rău, îmi provoca reacţie  alergică, eram tot timpul ameţită, îmi venea să vomit; oricum nu mâncam aproape nimic.

Toată mâncarea era super condimentată cu arde iute: poate ca să fim mai iuţi la înşirat? Ba mai făceam şi concursuri cine înşiră mai repede!  Premii nu se dădeau, deci câştigătorul era pămpălăul care muncea mai mult şi de regulă pămpălăul eram eu! De fapt muncind timpul trecea mai repede.

Pedeapsa mi-a fost suspendată după o lună.

Ex şi-a adus aminte că eram, totuşi, o soţie tânără şi că, aşa cum îmi spunea soacra mea, s-a însurat cu mine pentru a-i fi „diuşec”, adică saltea!

A sosit pe neaşteptate.

Îmbrăcat cu bluză alb,  pantaloni scurţi albi, radiind de veselie, sărutându-mă bucuros de zeci de ori, purtându-mă pe braţe fără nicio urmă de remuşcare de parcă m-ar fi trimis în cea mai grozavă staţiune!

Acea lună infectă, cu amintiri neplăcute, marcată de aerul scârbos al frunzelor crude de tutun la care eram alergică, a coincis cu prima lună de viaţă embrionară a primului meu născut.

                                                        N.A. Tutunul, înşiratul tutunului, mi-au amintit de  „Nicotiana”!

Aveam cam 14 ani.

Emancipatul meu văr M, de numai 9 ani, a venit în vizită şi a rugat-o pe mama să mă lase să merg cu el la cinematograf.

Era ora 12 am când am ajuns la primul cinematograf. Precizez că centrul era plin de cinematografe, iar orele de începere ale  proiecţiilor permiteau să ieşi de la un cinematograf şi să fugi să prinzi filmul de la alt cinematograf, aşa că dacă aveai timp vizionai film după film.

Am vizionat un film cu Piedone,  încă unul cu nu mai ştiu ce, altul de care nu-mi amintesc nici dacă îmi smulgi o unghie şi a bonne bouche un film de două serii întitulat „Nicotiana”.

Pe acesta, al patrulea, deşi l-am vizionat repetându-i vărului meu tot la 5 minute „mă omoară mami că vin acasă târziu”, l-am reţinut perfect.

Era un film bulgăresc cu, o spune şi titlul, tutun!

Tutun, fascişti nemţi, că acţiunea era pe timpul războiului , partizani (!), dragoste şi o frumoasă, mare actriţă pe nume Nevena Kokanova.

Am ajuns acasă pe la ora 24 şi mama ne-a primit cu cele mai acute ovaţii …

Mama ne-a pus masa iar noi înghiţeam flămânzi, cu ghionţi, printre epitetele, comparaţiile şi evident ameninţări de tot felul inclusiv că este ultima dată când ne mai lasă la cinematograf neînsoţiţi.

Printre admonestările verbale, mama l-a numit pe vărul meu … mama tuturor relelor, de ne-a bufnit râsul stricându-ne momentul de sobrietate şi crăcănându-ne fiecăruia gura de la o ureche la cealaltă.

L-a identificat pe emancipatul meu văr că a fost creierul acţiunii „Uită-te la filme până ţi se face greaţă”” şi după ce  l-a numit iresponsabil iar pe mine oaie, ne-am retras amândoi în camera mea.

Din fericire eram în vacanţă.

Din nefericire tocmai pentru că eram în vacanţă vărul nu m-a lăsat să mă odihnesc toată noaptea.

- Când o să mori o să tot dormi!  a zis el continuându-şi trăncăneala.

Vărul era bucuros: mama lui era de gardă aşa că n-a aflat de întâmplare.

Am adormit a doua zi dimineaţa pe la 11 când, epuizat de conceperea marelui plan „ Cum să plecăm aventurieri în lume”!, vărul a adormit lângă fotoliul pat pe care nici nu apucase să-l deschidă.

Peste 4 ani eu îmi începeam aventura bulgară!

Revin la suspendarea pedepsei.

Ne-am întors la Sofia iar mintea diabolică a lui Ex a mai născocit ceva. A încercat să câştige bunăvoinţă la consulatul nostru pentru a fi susţinut să fie acceptat în România. Fără succes!

Ex era mai furios ca niciodată. M-a luat de mână şi m-a dus la consulat pentru a cere să renunţ la cetăţenia română!

Consulul a dedus, fără explicaţii verbale din partea mea, cum stă treaba aşa că a spulberat rapid intenţia lui Ex. de a mă face apatrid.

- Da, sigur că doamna poate renunţa la cetăţenie. Trebuie să faceţi o cerere cu motivele şi să achitaţi taxa de renunţare!

- Taxă?! a explodat vocea lui Ex iar ochii i s-au rotit furioşi fixând în cele din urmă tavanul.

Îşi revine din şoc destul de repede.

- Da, sigur, care este taxa?

Consulul spune cu seninătate o taxă la auzul căreia Ex  rămâne mut şi uită de orice politeţe sau diplomaţie:

- Nu merită atâţia bani! zice el lăsând loc de interpretări.

Cine nu merita banii? Eu fiinţa sau cetăţenia mea?

Intenţionat sau nu, consulul, foarte nou în această funcţie, a spus taxa de 100 de ori mai mare!

A transformat leii în leve înmulţind taxa în lei cu 10 în loc să o împartă la10! Dacă taxa a fost de 300 de lei, exprimată în leva ar fi fost de 30 leva (o leva era 10 lei). Calculul eronat era de 300 înmulţit cu 10!  Adică 3.000 de leva! Un salariu bun  era de 100 leva iar Ex prindea un salariu f. mare 265 leva.

Afacerea eşuată a renunţării la cetăţenie, m-a costat …libertatea de a coresponda cu mama!

Până la acest moment de interdicţie deja rărisem scrisorile pentru mama. Nu eram deloc fericită, Ex îmi servea când una caldă, când una rece şi nu-mi venea să scriu „ ah ce fericită sunt” dar nici nu vroiam ca mama să sufere pentru nefericirea mea. Scriam odată la 4 – 5 săptămâni când era un moment de acalmie.

Eram tratată, în funcţie de toanele lui Ex, ca o femeie tânără şi adorată, ca un copil tâmpit, ca un ostatic al unui stăpân barbar, ca un duşman feroce.

Nu aveam voie să am bani, nici măcar cele câteva stotinci pentru timbru.  Chiar dacă aş fi avut mărunţişul de timbru trăiam cu teroarea că el poate afla tot. Din fericire ştiam că măcar gândurile nu mi le poate controla.

Ex trebuia să menţină bune relaţii cu mama soacră pentru a-i fi alături când am fi venit în România aşa că tot la două săptămâni amândoi îi scriam mamei o scrisoare comună.

Nu eram Ilf şi Petrov ( şi nici eu viţelul de aur) aşa că Ex era cel care formula conţinutul şi îl scria în limba rusă introducând de nenumărate ori „noi suntem”, „noi am fost” care să inducă încrederea că suntem trup şi suflet în bună înţelegere. Spre încheierea scrisorii Ex introducea ceva de genul  „Lacrima (adică eu) este lângă mine şi îţi transmite …” din care mama să înţeleagă că scriem împreună deci nu este cazul să-i scriu şi separat, numai eu. Obligatoriu semnam şi eu scrisorile.

Mama ne răspundea cu două scrisori în acelaşi plic: una mai scurtă în rusă pentru Ex şi una în română, mai lungă, pentru amândoi (mama nu stăpânea rusa la perfecţie).

Ex era cel care avea „acces” la cutia de scrisori; aducea plicul sosit din România, îşi citea scrisoarea şi apoi mă chema să-i traduc ce scria mama în scrisoarea comună.

De regulă eu citeam şi îi traduceam lui Ex în bulgară şezând la masă  faţă în faţă.

Într-o zi Ex mă cheamă să citim scrisorile de la mama şi schimbă regula: s-a  aşezat lângă mine şi privind pe pagina scrisorii, cu capul alături de capul meu, aştepta să traduc.

Eu îi transmisesem mamei un mesaj printr-o delegaţie  să nu scrie despre Ex ceva ce nu i-ar fi convenit fiindcă îmi cenzurează scrisorile, aşa că fără nicio frică încep să traduc.

Ex nu vorbea româneşte dar urmărea textul cu privirea şi din când în când îmi arăta un cuvânt şi-mi cerea să-i spun ce înseamnă. Când acolo scrie una iar tu traduci alta trebuie să fii spontan, să te orientezi dacă cel de alături cunoaşte cuvântul sau nu şi să-l minţi în faţă!

Mama avea un scris foarte frumos şi perfect lizibil. Totul decurgea bine când dau de ceva neprevăzut. Cât se poate de neprevăzut.

Încerc să improvizez bâiguind:

- Ascultă-l pe Gheorghi., el este mai mare (ă – hă – hă! am zis în sinea mea) decât tine şi ştie mai bine ce …

- Dar ce este asta, mă întrerupe Ex trecând cu degetul peste cuvintele „lui Gheorghi  să-i fie ruşine că este un măgar”. Aici scrie un măgar! Gheorghi este un măgar!

                                                          N.A. Mama a repetat o gafă pe care o făcuse în urmă cu un an şi jumătate.. Eram într-o sală a unui cinematograf sofiot şi când să înceapă filmul, unul din cei doi puşti de pe rândul din spatele scaunelor noastre şi-a întins picioarele pocnind repetat în fundul scaunului de sub …fundul mamei. Mama l-a făcut măgar iar copilul de 13 ani a fost foarte ruşinat şi trist a lăsat capul în jos. Dr. M i-a explicat mamei că măgar este un cuvânt foarte jignitor şi că era natural să-l înţeleagă fiindcă în bulgară se spune magare (ca şi în turcă)!

Mama vrând „să se descarce” nu a ţinut cont că mă pune,  puţin spus, în dificultate.

Traducătorul, adică eu, am fost numită shaytan shebek (maimuţa diavolului, în turcă) şi opasen 4ovec, adică om periculos primind şi o pedeapsă simplă …

Scriitorul, adică mama, a primit imediat atenţionarea de a nu-i mai călca picioarele la noi în casă!

- Dacă mai vine o arunc pe fereastră ca pe o broască, a tunat Ex furios. Noi locuiam la etajul VIII!

Ex a pedepsit-o pe mama: nu i-a mai scris!

Mie mi-a permis să-i scriu în română, ba chiar mă obliga să scriu săptămânal pentru ca mama să nu fie neliniştită, dar veneam la el cu scrisoarea la cenzurat. El citea, mai bine zis se zgâia pe ea căutând să surprindă reacţiile de pe faţa mea care i-ar fi semnalat dacă intru sau nu în panică în cazul în care am scris ceva rău. După ce îi traduceam ce am scris, îmi indica cu degetul anumite cuvinte pe care să i le traduc. Cenzură prin sondaj!

După acest ritual Ex punea scrisoarea întru-n plic, lipea plicul, scria adresa  şi îl lua să-l expedieze în drum spre serviciu.

Era timpul să introduc ceva nou.

Trebuia să trec pe lapte, adică să scriu cu lapte!

Ex nu agrea laptele, eu eram alergică la lapte crud iar laptele fiert nu-mi plăcea. Dacă i-aş fi cerut lui Ex să cumpere lapte dulce nu era ceva firesc

La noi în casă nu se cumpăra decât iaurt, un aliment nelipsit de pe masa bulgarilor.

Iaurtul bulgăresc era mai bun decât toate tipurile de smântână de la noi. Gras, gros, consistent, aproape ca o mămăligă, fermentat natural cu acel lactobacillus bulgaricus  (thermobacterium bulgaricum) care se  dezvolta spontan doar în zona Bulgariei (nu se dezvoltă în culturi de laborator).

Se consuma ca iaurt simplu, ca adaos în mâncare, ca desert îndulcit şi cu fructe, ca tarator” (o supă rece din iaurt diluat cu ¼ apă în care se puneau, la o farfurie, doi – trei castraveciori proaspeţi tăiaţi cubuleţe ca la salata de boeuf,  miezurile de la 4 –  5 nuci, tăiate bucăţele şi doi – trei căţei de usturoi zdrobiţi) şi sub formă de airan (iaurt diluat cu apă, proporţie ½, pentru a fi băut) rece.

Ex mânca vara, din când în când, „tarator” dar obişnuia să bea zilnic câteva pahare mari de airan rece.

Da iaurtul era foarte bun să fie păpat în multe feluri dar nu era deloc potrivit pentru scris.

Trebuia găsit un motiv beton pentru a justifica de ce am nevoie de lapte.

I-am scris mamei că mi s-a făcut dor de griş şi să-mi trimită câteva pachete

În Bulgaria nu exista un griş cu textură mare, cum era la noi; acolo grişul era ca o pulbere fină pentru bebeluşi aşa că niciodată nu am făcut griş cu lapte iar Ex habar nu avea ce este grişul cu lapte.

Mama găsea mereu pe cineva care venea în excursie în Bulgaria aşa că adesea îmi trimetea câte un pachet cu diverse mărunţişuri. De exemplu lucruri de intimitate feminină pe care Ex refuza să le cumpere!!! „La voi vata este de calitate mai bună” spunea el deşi în Bulgaria anului ’66 se găseau deja „specialităţile” de damă apărute la noi abia după Revoluţie! Mama, convinsă că vreau să-mi astâmpăr dorul de România mâncând griş cu lapte, mi-a trimis 3 kg de griş iar în plus mi-a pus trei batoane de vanilie şi o cutiuţă de scorţişoară pentru satisfacţia totală a papilelor gustative.  Ca acasă.

La rugămintea mea Ex a cumpărat 1 litru de lapte dulce.

Îi promisesem o surpriză!

Am preparat un castron cu griş cu lapte, aromat cu vanilie şi scorţişoară, pe care Ex l-a devorat teribil de încântat: nu mai mâncase aşa ceva!

Grişul cu lapte a devenit un element nelipsit din gustarea zilnică a lui Ex care implicit asigura ca laptele dulce să nu lipsească din casă.

Scopul meu era atins! Aveam lapte!

Conform principiului propriu „Nu beau lapte dar îl ador!” am intrat în lunga  perioada de corespondenţă lăptoasă!

Aveam în dotarea pentru facultate tocuri cu peniţe tip Redis aşa că în  lipsa lui Ex de acasă îi scriam mamei o scrisoare normală şi cuminte iar printre rândurile scrise cu pixul, ca şi pe spaţiile libere rămase la cap şi capăt de scrisoare, am scris cu tocul cu peniţa încărcată cu lapte!!!

Noţiunea de „a citi printre rânduri” era ceva absolut concret!

Se călca scrisoarea cu fierul de călcat iar scrisul cu lapte se pârpălea şi se evidenţia în sepia sau brun roşcat.

Am reuşit să-i transmit mamei, prin cei care mi-au adus grişul, că este bine să calce scrisorile mele, cu grijă, cu fierul de călcat.

Spre norocul meu mama deşi s-a gândit „Ce trăznaie mai este şi asta să calc scrisoarea?” mi-a îndeplinit rugămintea.

Veneam la Ex cu scrisorile la cenzurat, luam o moacă de văcuţă bleagă iar în interior radiam de bucurie.

Calea nouă de comunicare dintre noi a trecut peste toate cenzurile.