Nelinişte da – panică nu, parterul din groapă,
scrisori verzi – scrisori zmeurii – scrisori necitite
naştere comună
sau
Fuga este sănătoasă!

Fărâme  de viață - 8.

Neliniştea şi nerăbdarea cu care aşteptam să trec frontiera îmi modificau percepţia vitezei reale a trenului. Părea că abia se mişcă.

Emoţiile ca nu cumva să fiu întoarsă din drum îmi menţineau o stare tensionată. Dacă Ex revine acasă înainte ca eu să intru pe teritoriul românesc ? Era încă prea devreme să mă bucur de eliberarea mea fizică dar mai ales psihică.

Învăţată cu toate relele şi ghinioanele, nu simţeam deloc panică.  

Treptat devenisem mai relaxată decât ar fi fost cazul.

Dintotdeauna am avut capacitatea de a mă detaşa de toate problemele, aşa că acum nu mă gândeam la nimic; se puteau întâmpla multe dar nu-mi răvăşeam gândurile prin cap pentru a căuta „n” variante de răspunsuri la „N” situaţii, desigur îmbârligate, posibile. Mizam pe idei spontane pe principiul „prima idee care îţi trece prin cap poate fi cea mai bună soluţie”.

Mama m-a trezit din starea de „concentrare la nimic”, pe care o numea „nesimţire Yoghină”, întrebându-mă duios:

- Ce-ţi mai face burta?

Stimulată de întrebare am mângâiat un ţugui al burticii mele unde apreciam că ar fi capul şi, neavând chef de vorbă, am spus scurt şi sec:

- Eu nasc …

În secunda următoare mama şi nenea Nicu au sărit de pe banchetă înspăimântaţi:

- Cum!?

- Scuze, nu acum!

După ce fundurile lor au revenit pe banchetă a trebuit să dau explicaţii pentru alertă şi dezinformare.

- Vroiam să spun că am să nasc înainte de ziua mea de naştere. Vreau ca acest copilaş să fie cadoul de ziua mea! Aşa că până în 24 februarie când voi împlini 20 de ani trebuie să îl nasc!

Viaţa este presărată cu bizarerii!

Tot bizar este că descoperim o bizarerie după mulţi, mulţi, ani!

Eu am remarcat bizareria „mea” abia prin 1996.

 

- Ce este nebunia asta cu Sfântul Valentin? Doar îl avem pe Dragobete!  îmi spunea indignată o cunoştinţă prin 4996.

- Pe cine? întreb eu şocată de asocierea lui drago, de origine slavă, cu bete care îmi rezona a ceva dacic!

- Pe Dragobete!

- Ce-i aia Dragobete?

Cunoştinţa, şocată de întrebarea mea, a considerat că lipsa mea de cultură trebuie penalizată şi nu mi-a dat nici un fel de detalii despre numitul Dragobete, cine este el şi de unde vine. S-a limitat să-mi spună că e ceva ca Valentine’s Day şi o serbăm pe 24 februarie..

 

                                    Notă. Împăratul Claudiu al II-lea, războinic din fire,constata enervat că armata sa falnică scade numeric: după căsătorie bărbaţii preferau viaţa de familie şi îi durea în cot de armată. „Rămân fără soldaţi” a gândit el şi a interzis căsătoriile!!!

Tânărul preot Valentin, căsătorea, în secret, tineri soldaţi enervându-l şi el pe Claudiu care i-a propus lui Valentin să nu mai căsătorească tineri şi, auzi tupeu, să devină el însuşi soldat!

Valentin refuză, este întemniţat şi executat.  

Calendarul romano – catolic i-a dedicat Sfântului Valentin ziua de 13 februarie. Sfântul a fost ucis, conform legendei, cam prin  269 – 270 în luna februarie. Este considerat patronul şi protectorul îndrăgostiţilor, un simbol al iubirii.

Nu ştiu data exactă când Sfântul Valentin a hotărât să aducă bucurie,  flori şi iubire şi semenilor noştri de peste ocean.    

După ce a traversat Atlanticul, ajuns pe sol american, Valentin a lăsat sfinţenia deoparte devenind  în schimb superstiţios.

Nu şi-a mai zis „sfânt” gândindu-se probabil că:

- Cine, f …ck, mai este sfânt în ziua de azi?”

Deşi calendarul romano –  catolic i-a dedicat Sfântului Valentin ziua de 13 februarie, acest 13, aducător de ghinion pentru superstiţioşi, îi suna lui Valentin Americanul ca dracu’, vorba lui Petre Roman, cu scuze!

Acestea fiind gândite, 14 februarie a devenit Ziua lui Valentin pe care americanii au adoptat-o ca fiind  ziua  îndrăgostiţilor, a iubirii, a florilor şi a inimioarelor dăruite ( mai ales inimi –  perne de toate dimensiunile).

La scurt timp după Revoluţie, Ziua lui Valentin a venit din America şi  s-a instalat bine şi la noi în ţară.

Unii o adoră, unii o ignoră, alţii se simt lezaţi în …Dragobete!

Da, din spirit de frondă, s-a trezit Dragobete!

Parcă s-a declanşat între cei doi un concurs de genul „Ba al nostru e mai frumos!” unde părinţii trimit pozele copilaşilor!

 

De un grămădoi de ani îmi serbez ziua pe 24 februarie şi absolut niciodată nu am auzit pe cineva să-mi zică ceva de Dragobete iar intrarea lui  în circuitul sărbătorilor a fost stimulată de Valentine’s Day.

În fiecare an, în această zi a lui Dragobete, constat cât de repede trece timpul şi îmi zic :

- Iar a trecut un an fără să realizez nimic deosebit

Bizar, eu, născută de Dragobete, m-am căsătorit cu Ex, născut, cu foarte mulţi ani înaintea mea, în 14 februarie, de Valentine’s day!!!

Marea încărcătură de iubire, adusă de cele două zile, a produs, pe 17 februarie 67’, un copil, reuşit, într-o căsnicie nereuşită!   

 

Atunci, în tren, îmi trimiteam gândurile spre copilaşul mult aşteptat.

La acea vreme nu citisem prea multe despre sarcini, noi născuţi şi bebeluşi.

Abia după fix 20 de ani, pe când aşteptam să se nască cel de-al doilea fiu, m-am documentat temeinic.

Am aflat că în ’66 – ’67 am încălcat o regulă de aur cunoscută încă din Grecia Antică!

Viitoarea mamă trebuia ferită de stări conflictuale, veşti rele, imagini urâte sau violente!

Femeia greacă aflată în aşteptarea bebeluşului ducea o viaţă izolată în intimitatea vilei sale (dacă se ridica la un astfel de standard) şi a superbelor grădini decorate cu sculpturi frumoase, ascultând versuri de dragoste însoţite de acorduri melodioase de liră sau chitară; iar muzica, după cum spunea teoria etosului, poate influenţa şi forma caracterele umane.

 

În fine am trecut de Ruse – Giurgiu şi în scurt timp iată-ne la Gara de Nord.

Am ieşit de pe peron, am traversat Parcul Gării şi mă pregăteam să întreb cu ce maşină mergem.

Nu era nevoie de nicio maşină!

Eram la mama acasă!

La noua casă a mamei!

Aşa cum am mai scris, după plecarea mea mama a fost constrânsă de legislaţia în vigoare să nu se mai lăfăiască în apartamentul de 4 camere + 1! Reclamaţia la Spaţiul locativ o făcuse o prietenă ….care era interesată de apartamentul mamei. În acea perioadă uşor ţi se putea plasa o familie cu care să convieţuieşti „în comun” sau ţi se repartiza alt spaţiu cine ştie pe unde” Mama a făcut repede schimb de locuinţă cu o altă prietenă.

Apartamentul avea două camere şi era situat într-un bloc imens cu patru scări, 10 etaje şi multe  magazine la parterul dinspre faţada principală, la frontul străzii. 

Apartamentul mamei era amplasat la „faţada dos”, simplu spus la dosul blocului.

Accesul în holul blocului era asigurat printr-o poartă principală şi printr-o uşa secundară, că poartă nu se putea numi.

Dacă intrai pe poarta principală, de la frontul străzii, nu urcai nicio treaptă şi ajungeai, prin hol, la uşa apartamentului mamei.

În concluzie apartamentul era situat la parter.

Dacă foloseai intrarea secundară, pentru a ajunge în acelaşi hol al blocului şi la aceeaşi uşă a apartamentului mamei trebuia să urci vreo 15 trepte de 17 cm înălţime ale unei scări din beton!

Deci apartamentul nu era situat la parter!!!

Nu era nicio magie deşi parterul devenea hochparter!!!

Apartamentul era situat într-o denivelare ca să numesc elegant groapa în care era construit blocul!

Deşi uşa de intrare în apartament era la nivelul străzii odată intrat în casă constatai că te afli mult deasupra solului!

Treptele  scării din beton, care duceau spre accesul secundar în bloc, treceau pe sub fereastra bucătăriei căreia, pentru protecţie, i s-au pus un grilaj solid pentru hoţi şi o plasă metalică pentru muşte!

Ferestrele sufrageriei se aflau la trei metri deasupra solului, ale dormitorului la 4 metri iar baia era situată cel mai sus; avea cam 6 metri sub fereastră. 

În faţa ferestrelor ochii se bucurau de un mic scuar cu circa 10 pomi între care trei corcoduşi şi o sofora japonica uriaşă.

Zona verde era constant batjocorită de aprozarul cu vânzare la faţadă care a transformat o bună parte din scuar, aflată chiar la 2 metri distanţă de ferestrele mamei în depozit „ad hoc şi pour toujurs” (vorba unui coleg) pentru lăzi, lădiţe, butoaie. Un gard din plasă înalt de 3 metri proteja antifurt lăzile suprapuse cu talent până la înălţimea gardului.

Lăzile se depozitau prin trântire cu draci şi se încărcau tot cu draci în camioane, deci apartamentul se bucura de o sonorizare diabolic de   decibelică.

Tot la efecte sonore se pot pune înjurăturile aprozariştilor dar şi enervantul „aaaaai!” pe care vocea puternică a lui nea Bengală îl răcnea la finalul fiecărei propoziţii.

Nea Bengală era convins că randamentul în muncă este mult crescut dacă ai un partener de conversaţie şi răcneşti continuu.

- Şi te-ai dus până la urmă la soacră, aaaaaai?  îl întreabă  nea Bengală pe cel care, urcat în camion, prelua lăzile.

- Ce era să fac, m-am dus! răspunde omul.

- Trebuie să o iei mai uşor, să nu te cerţi cu soacra după doar trei luni de la căsătorie, aaaaaaaai?

Aaaaaai – ul îţi străpungea nu doar urechile: simţeai cum ceva ascuţit îţi intră în coşul pieptului şi se răsuceşte ca un tirbuşon uriaş, robust, cu spire infinite.  

Butoaiele amplasate sub ferestrele mamei colectau scăzămintele!

Ce erau scăzămintele? Stricăciuni!

Cu tot talentul lor „aprozaristic”, vânzătorii nu reuşeau să vâre toate stricăciunile în sacoşele clienţilor!

Parte din legume şi fructe erau într-atât de compromise încât chiar dacă aruncau în urechile cumpărătorilor formularea: „Da’ ce-au astea cucoană / dom’ne?” gunoaiele nu erau acceptate drept bun de consum.

Secretul legumelor şi fructelor care se comercializau prin aprozare, deci prin magazine de stat, l-am aflat abia prin 2005 când o doamnă inginer care lucra la o mare fermă de stat mi-a explicat de ce toate fructele şi legumele din galantarele aprozarelor arătau jalnic şi semănau cu nişte zombi ai legumelor şi fructelor de pe tarabele ţăranilor.

După culesul recoltelor „crema cremelor” era împărţită între salariaţii implicaţi strict în munca pe teren: ingineri, tehnicieni, udători, culegători, etc.!

Din ce rămânea îşi alegeau marfă de calitate directorii, secretarii şi cadrele fermei care lucrau cu fundul în birouri!

Din ce rămânea se alegea ceva bun pentru „relaţii şi obligaţii” din afara fermei!

Restul de produse plecau spre aprozare unde, evident, se străduiau şi aprozariştii să îşi aleagă ceva marfă mai arătoasă!

Restul resturilor ajungeau în sacoşele simplilor cetăţeni!

Ţinând cont de cele de mai sus era clar că „restul resturilor” conţinea stricăciuni.  

Stricăciunile erau colectate în butoaie mari din plastic pentru a fi predate superiorilor ca scăzăminte.

Superiorii nu se grăbeau să-şi ia împuţiciunile …

Butoaiele cu stricăciuni fermentate zăceau cu lunile sub ferestrele locatarilor.

Iniţial nu erau închise etanş fiindcă trebuiau umplute.

Nu erau închise etanş nici după umplere  poate de teamă să nu explodeze adunăturile fermentate.

Butoaiele cu umpluturile lor erau atracţia şi deliciul muştelor iar damfurile emanate erau,  pe o scală a duhorilor, la egalitate cu cele care răbufneau din pubelele de gunoi ale blocului înşiruite şi ele sub ferestre.

Venisem în toiul lunii ianuarie aşa că aerul în apartament era încă respirabil.

Mama se străduia să îmi asigure condiţii de relaxare iar nenea Nicu ne aproviziona cu bilete la cinematograf dar şi la spectacole de teatru, operă, operetă.

Au trecut câteva zile de când venisem în ţară şi nu am primit niciun semn sonor, adică telefon, de la Ex.

De ce nu a telefonat Ex?

Posibil din zgârcenie. Cheltuielile cu şi pentru mine erau reduse întotdeauna  la minimum minimorum.

Posibil să fi fost o modalitatea de a-mi arăta cât de puţin îi pasă de mine.

Posibil ca Ex să îşi fi dat seama că oricât de lungă ar fi fost o  convorbire telefonică, ea era lipsită de efectul hipnotic al discursului faţă în faţă.

 

După câteva zile de la instalarea mea la mama acasă, a sosit o primă scrisoare de la Ex.

Din nefericire pentru el, Ex a făcut o alegere păguboasă: după prima scrisoare a urmat un maldăr de scrisori care nu şi-au atins scopul şi au fost scrise cam degeaba.

Am citit integral, cu mare efort de voinţă, doar prima scrisoare şi parţial pe a doua!

Pe celelalte mi-am aruncat ochii mijiţi filtrând conţinutul: prindeam doar ideea principală fără a lăsa să năvălească spre mine mai mult de  2,1 – 4,3 procente din conţinut!

Ex era previzibil. Dacă citeai primele 8 cuvinte ale unei fraze ştiai conţinutul următoarelor trei pagini!   

.Scrisorile lui Ex de dinainte de căsătorie erau scrise pe hârtie albă şi nu depăşeau trei – patru pagini.

Epistolele de după fugă erau total diferite:

- erau scrise pe coli semitransparente, tip foiţă, de culoarea verde întunecat a cojii de castravete de seră sau de culoarea zmeurie intensă şi vulgară a coloranţilor artificiali din îngheţatele de azi!

- erau scrise cu stilou, deci cu cerneală, iar foiţa era penetrată de cerneală! Dosul paginii era pătat de cerneală ba chiar şi pe pagina următoare se lăbărţau câţiva porcuşori care încurcau, şi ei, cititul.   

- erau foarte lungi! Recordul a fost de 34 de pagini!!! În perioada „de dragoste” ne scriam uneori zilnic, uneori chiar şi două trei scrisori pe zi dar nu mai lungi decât o coală A 4 pe ambele feţe!

- scrisul era foarte urât, aproape ilizibil!!! Poate erau scrise cu draci, poate Ex şi-a folosit hipertrofiaţii muşchi în cine ştie ce activităţi iar scrisorile foarte lungi i-au suprasolicitat braţele şi scria la plezneală!

Ex a respectat doar modalitatea de îndoire a colii A 4 în două, pe înălţime, încât scrisoarea era suplă, elegantă, paginile fiind înalte de 30 cm şi late de 10,5 cm! Ţinând cont de marginile albe, lăsate din raţiuni estetice pe ambele laturi ale paginii, fiecare rând al scrisorii „prindea” doar trei cuvinte!

Da, să nu uit semnătura – cifru lungă de 12 cm, pusă pe diagonala paginii ca să încapă.

În concluzie scrisul teribil de urât, cu cerneala albastră pe coli de foiţe, transparente, colorate violent, era dificil de citit iar lungimea scrisorilor era enervantă.

 

Are sens să-mi ascund maliţiozitatea?

Prima scrisoare mi-a dat satisfacţia de a remarca disperarea lui Ex care a sosit acasă mult după miezul nopţii iar soţia nu era nicăieri! Era o oră la care întotdeauna eram acasă. Niciodată nu am lipsit de acasă după ora 19.

Toate lucrurile erau la locul lor!

L-a cuprins panica şi disperarea!

Şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva rău; îl ardea capul şi-l chinuia o sete devastatoare.

„Umblam ca beat prin casă căutându-te, aşteptam să se deschidă uşa să apari. Am ieşit şi am dat telefoane. Am întrebat de tine peste tot de unde speram să aflu ceva Nimeni nu ştia nimic!”

A crezut că cineva avea nevoie de mine şi m-a răpit!

De cum s-a făcut dimineaţă a plecat să pună în mişcare mecanismele căutării mele.  

Nu am fost niciodată un om cinic dar cum poţi să compătimeşti un om care, singur, se pune într-o situaţie ridicolă?

Nu a primit de la nimeni nici un fel de compasiune!

Toţi colegii şi amicii se amuzau şi îl ironizau că i-a fugit nevasta, că o puştoaică l-a făcut mat, că habar n-are pe ce lume este şi alte alea pe care le poţi spune despre un tip părăsit de soţie.

Ca urmare, aducându-şi aminte prin ce a trecut, după patru pagini scrise ca de un suflet îndurerat, tonul scrierii s-a schimbat şi au început invectivele, injuriile insultele şi alte asemenea la adresa mea dar mai ales a mamei.  

Dacă s-ar fi dus mai întâi la ambasada română ar fi aflat că mi-am luat viza şi am plecat în ţară.

Ar fi scăpat de toate ironiile şi de ceea ce numea el umilinţa de la facultatea de arhitectură.

La secretariatul facultăţii a întrebat cu mare disperare dacă se ştie ceva despre mine.

Valul tristeţii l-o fi cuprins cam tare astfel că a uitat cum mă cheamă!

Mai precis a uitat că intrasem la facultate înainte de căsătorie aşa că în actele de acolo purtam numele de fată, românesc.

S-a prezentat foarte oficial ca marele Bar…ov  şi i-a întrebat pe cei de la secretariat despre mine, studenta Bar …ova şi evident că cei de acolo l-au băgat total în ceaţă când i-au spus că nu au nicio studentă cu numele Bar..ova!

S-a văicărit că de două zile nu are nicio ştire despre mine dar că „restul lucrurilor sunt la locul lor”!!!

Secretara Institutului,o doamnă deosebită, matură, inteligentă, cu care purtam corespondenţă, mi-a scris ulterior ce impresie neplăcută, chiar şocantă, le-a făcut tuturor, atitudinea de stăpân pe care o afişa Ex şi modul în care vorbea de mine ca despre un obiect, o proprietate!

Dar care era marea umilinţă de la facultatea de arhitectură pe care Ex mi-o imputa?

Cineva din secretariat i-a spus cu multă compasiune

 - Ne pare foarte rău că nu ştiţi ce s-a întâmplat cu fiica dumneavoastră?!   

Aici a fost momentul în care Ex a făcut o explozie verbală explicând iritat că studenta lor este nevasta lui pe care de fapt o cheamă L.U.

Într-o anumită parte a creierului său o fi avut loc o mică implozie iar Ex a început a gândi cu gaura neagră rezultată şi dădea explicaţii – disculpări bizare pe care nimeni nu i le ceruse!

De-a dreptul comic!

Explicaţiile lui aproape că lăsau impresia că a fost fraierit de o puştoaică cu 19 ani mai mică să se însoare cu ea şi, acum, iată că fuge şi îl părăseşte!!

 

Nu am răspuns scrisorilor lui Ex!

Dacă ar fi scris măcar o scrisoare, doar una, oricât de scurtă, pe un ton uman i-aş fi răspuns conform principiului „orice om merită un răspuns” …

Nu am fost ipocrită să-i urez „La mulţi ani” pe 14 februarie, ziua  lui de naştere..                     

Scrisor ile  Exiene de după prima fugă aveau un desfăşurător, o schemă unică pe care Ex a respectat-o şi după fugile doi şi trei.

- începeau îndurerate că am dispărut fără nici un semn,

- urma partea de insulte adresate mie,

- urma partea când mama era cea acuzată, insultată, iar eu eram compătimită că sunt manipulată, 

- venea partea în care primeam insulte eu, mama, ţara, tot neamul românesc  

- în final eu eram absolvită de toate acuzele anterioare şi, iertată fiind de toate relele pe care le-am produs involuntar, cu rea intenţie şi din voinţă proprie sau manipulată, eram aşteptată la Sofia!!!

Am învăţat de la maestrul Ex că nicio bucăţică de hârtie scrisă de o mână de om adult nu se aruncă!!!

Oricând ea poate deveni „utilă”!

Deci, aplicând principiul „nimic nu se aruncă” am adunat după cele trei fugi de Ex şi de la Ex, pe parcursul a 7 ani, peste o sută de scrisori.

În mod normal ar fi fost bine să le fi citit integral dar după ce citeam două pagini eram copleşită psihic de stilul sâcâios cu aceleaşi întoarceri la tema primară, spunând acelaşi lucruri în „n” variante de formulări.

Pe parcursul anilor am încercat de câteva ori să citesc acele scrisori dar mi-a fost imposibil.

Erau obositoare, enervante şi parcă îmi sugeau toată energia! 

În toamna lui 2008 au apărut nişte condiţii speciale şi am încercat, din nou să le citesc.

Nici de data asta nu am citit mai mult de 25 de cuvinte!

Le-am rupt şi le-am aruncat.  

 

Despre foarte limitata educaţie „pudico –  sexo – intimă” pe care mi-a dat-o mama voi scrie cu altă ocazie. Cam tot atât m-a pregătit mama şi în ceea ce priveşte naşterea.

- Vei simţi nişte dureri ca la ciclu dar un pic mai puternice! mi-a spus mama referitor la momentul când va începe naşterea.

Era în dimineaţa zilei de 17 februarie, Mă durea burtica, dar având pragul durerilor fizice destul de ridicat, nu am alertat casa: stăteam ghemuită ca un fetus şi scoteam nişte gemete fine.

La ora 7 şi jumătate a intrat mama la mine în cameră şi auzind că mă doare puţin burta a dat verdictul:

- Naşti!

- Păi nu mă doare foarte tare, sunt dureri mari dar suportabile!

- Astea sunt durerile de naştere, că doar nu trebuie să fie mortale!

Am plecat la Spitalul Polizu unde sora mamei mele era medic (în obstetrică –  ginecologie) şi mă aştepta.

Spitalul era la 10 minute de mers lejer la pas, vremea era frumoasă, alunecuş nu era, aşa că am plecat pe jos.

Mama îmi dădea primele şi ultimele sfaturi.

- Vezi, că pentru a naşte trebuie să te scremi ca atunci când faci …ceva. Să nu îţi fie frică sau ruşine că nu iese nimic pe acolo … este blocată treaba aia …

Am luat doar prosop, săpun, periuţă, pastă de dinţi. Mătuşa nu dorea să fac parada modei la ea în spital. De fapt cam aşa era regula.

Trebuia să fii gătit cu uniforma spitalului: halatul roşu sau albastru cu buline albe şi cămaşa de noapte cu două pleznituri pe piept pentru alăptare!

Emoţionată că acordă asistenţă medicală în familie, mătuşa fugea de lângă mine în alte saloane supraveghind alte viitoare mame.

Prima naştere înseamnă 14 – 16 ore de dureri. Se zice că ai contracţii. Nu ştiu unde sunt localizate contracţiile, cine anume se contractă, dar ştiu că dilatarea e aia care doare! Cumplit dar suportabil.

Mătuşa venea din timp în timp, se mai uita spre poarta de ieşire a fătului iar după 10 ore şi-a băgat mâna pe poartă, a rupt nu ştiu ce membrane şi a grăbit astfel dilatarea, a amplificat durerile, şi după o oră asistentele m-au dus la sala de naştere.

Mătuşa, conform emoţiilor, a fugit de lângă mine nu ştiu pe unde.

Surpriză!

Nu eram singură în sala de naştere!!

Alături de mine se pregătea să înceapă travaliul o pofticioasă de la ţară.

Nu ştiu dacă asta era modalitatea obişnuită de a …comasa naşterile! Nu era deloc precum în filme!

Singură scuză, găsită de mine, pentru acea naştere comună ar fi fost că 1967 era primul an în care au început să se nască, în România, decreţeii iar spitalul nu era pregătit pentru mai multe naşteri simultane!

                                          Apropo de decretul care obliga femeile să nască patru copii dat parcă în 1966. După un an şi ceva a fost preluat, ca un lucru bun, şi în Bulgaria dar cu norma redusă la doar trei copii. De asemenea o comisie aproba cererile de avort pentru studente apreciindu-se că un copil le-ar fi perturbat studiile. De asemenea se analiza situaţia financiară a familiilor şi se aprecia dacă pot creşte un al doilea şi un al treilea copil! Important era să ai măcar unul.

Să revin în sala de naşteri.

Pofticioasa de la ţară se afla pe masa de naştere la circa doi metri şi jumătate distanţă de masa pe care aşteptam eu minutul de aur al naşterii stând în aceiaşi poziţie crăcănată.

O numesc pe femeia aceea pofticioasă fiindcă deşi medicii i-au spus să nu mai mănânce nimic după ora 11a poftit, ca orice gravidă care se respectă, la delicatese!!!

Soţul a îndeplinit pofta perversă a nevestei!

Mare delicatesă, aproape trufanda!

Nu, nu ceruse căpşuni, zmeură sau alte alea care dacă pot fi găsite în extrasezon te costă zdravăn.

În miezul lunii februarie delicatesa poftită a fost …porumb fiert!!!

În acea vreme nu exista deliciosul porumb dulce conservat de azi.

Porumbul de februarie era fiertura unui ştiulete uscat, cu boabe dure, tari, producătoare de gaze şi presiuni mai puţin indicate unei femei care a fost pregătită de asistentă pentru naştere cu o doză de ulei de ricin!

În jurul femeii erau vreo trei asistente care o încurajau aşteptând venirea copilului, a placentei şi să facă toate alea care le intrau în atribuţii.

Medicul care o asista era poziţionat în faţa „întrepicioarelor” răscrăcănate ale femeii şi îi dădea indicaţiile de scremet luuuung, scurt, scurt, luuuung, după regulile de atunci ale naşterii.

Până să i se nască micuţul, pofticioasa femeie a tras un screamăt puternic care l-a lovit pe medic în plină figură!

 Se pare că zona „aia”nu era blocată pentru „treaba aia”!

O explozie de boabe aurii de porumb, eliminate de uleiul de ricin aproape intacte, nedigerate  împreună cu reziduuri intestinale lichidoase de altă vechime, culoare şi miros, a fost aruncată pe faţa şi halatul medicului care, furios, a tras o mulţime de înjurături, evident de mamă!

                                          Doctorul împroşcat de …reziduuri mi-a adus aminte de bancul cu meşterul care intră să desfunde canalul şi din timp în timp îi cere ucenicului, aflat deasupra, lângă gura de canal, câte o sculă din trusă; în final meşterul termină reparaţia, iese din canal îngrozitor de murdar pe salopetă, mâini, faţă şi îi spune asistentului curat şi dichisit:  învaţă meserie măi băiatule, să ajungi meşter, că altfel rămâi toată viaţa ucenic!

Medicul s-a dus să se spele, să se schimbe, timp în care infirmierele şmotruiau încercând să dea încăperii o iluzie de curat şi steril.

Femeia, ajutată de asistente, şi-a reluat scremetele după comenzile doctorului spălat, dar şi urletele de fiară produse cu de la sine comandă.

Urletele femeii erau însoţite de corul de insulte al asistentelor care o admonestau şi făceau remarce cinice de momentele de plăcere ale facerii …

Parcă mă afla m într-un abator improvizat într-un balamuc!

În aceste condiţii am început şi eu să nasc.

Asistentele mele au adus-o pe mătuşă care nu a venit singură!

Mi-a adus şi, din ferire pentru pudoarea mea, mi-a amplasat la cap … un bulgar!

Da, era un medic tânăr bulgar care îşi făcea specializarea şi care printre dirijările mătuşii luuung, scurt, lung, lung, lung, făcea cu mine conversaţie în limba bulgară!!!

La aşa ironie a sorţii nu mă aşteptam.

Din luuung în scurt, din vorbă bulgară în vorbă bulgară, timpul a trecut şi micul Alex a ieşit rapid ca o ghiulea. Da, gimnastica şi înotul, fără a mai vorbi de yoga, mi-au asigurat o naştere uşoară şi rapidă pe la ora 19 şi câteva minute.

Mătuşa a prins micuţul în mâini şi mi-a lipit, pe rând, obrăjorii lui pe gură, aşa cum era: proaspăt ieşit în lume, gol puşcă, cu sânge pe el.

- Pupă-l că-i al tău! mi-a spus ea după care l-a dat la spălare şi ambalare.

- Mă duc să o sun pe Kati să ştie că ai născut şi să vină să vă vadă, a mai zis mătuşa,

Peste o jumătate de oră mama a venit la spital şi ne-am dus la micuţ.

Mama era bucuroasă că a devenit bunică dar era indignată de ce i-a spus mătuşa!

- Mi-a dat telefon să mă anunţe că ai născut un băieţel sănătos de 3,400 grame şi să vin să vă văd. Am întrebat-o dacă este frumos şi ce crezi că mi-a răspuns?

- Da’ care din voi două este aşa de frumoasă încât aveţi pretenţia să fie  copilul frumos?!

Iritată de răspunsul primit, mama i-a pus mătuşii o întrebare şoc:

- Anca, de ce am senzaţia că mă urăşti?

Senină şi încântătoare mătuşa îi aruncă un răspuns la fel de şocant:

- A, te urăsc de când aveam vreo 7 ani! Tu erai o slăbănoagă iar mămica îţi dădea o porţie dublă de smântână! Ha,ha!

Da, iată un „bun” motiv de râcă frăţească.

Cum să te superi pe micile răutăţi ale mătuşii?

Mie îmi reproşa că deşi eram cât un ghemotoc nu a reuşit niciodată să mă sărute!

- Aveam o ciudă pe tine mare cât aerodromul de la Sibiu! Nu te lăsai pupată sub nicio formă. Oboseam încercând să te pup, nu te puteam fraieri sub nicio formă aşa că îţi trăgeam o înjurătură şi plecam furioasă.

Se pare că a încercat de multe ori să mă sărute fiindcă, la cei patru ani pe care îi aveam atunci, am prins înjurătura de mămăligă a mătuşii care în vorbirea mea era: „tutuţi magaliga ta”.

 

Nu ştiu dacă din maliţiozitate sau din apreciere greşită mătuşa mi-a dat un sfat dacă nu pervers, cel puţin, discutabil.

După naştere eram în plină „febră a laptelui”.

Aveam mult lapte şi în spital mai alăptam doi micuţi.

- Pune-ţi comprese cu prosopul muiat în apă rece pe sâni că faci mastită; ai pre mult lapte, se blochează în sâni şi ajungi la operaţie! mi-a indicat mătuşa cu o zi înainte de externare.

Ajunsă acasă, după cele 7 zile obligatorii de spitalizare, exact pe 24, de ziua mea cu cadoul copilaş în braţe am asistat la sfâşierea frumoaselor mele cămăşi de noapte abia cumpărate după sosirea în ţară!

Mama, apreciind în mod corect, că doar era Balanţă, că deşi decoltate, cămăşile mele de noapte nu permit scoaterea sânului pentru alăptare, cu gesturi energice a sfâşiat cămăşile pe piept pe o linie verticală mediană, dusă până aproape de buric!

Prima cămaşă a sfâşiat-o chiar pe viu!

Eram îmbrăcată cu cămaşa, era o oră de supt foarte matinală şi mama nu a vrut ca nepotul să aştepte să-mi schimb cămaşa de noapte cu o bluză cu nasturi!

Din păcate am constatat că aplicarea compreselor cu apă rece m-a scăpat de o mastită care nu se arătase deloc şi m-a lăsat fără nicio picătură din bogăţia de lapte! Ziua următoare am alergat pentru procurarea laptelui. Am trecut pe lapte praf „Eledon” considerat atunci apropiat de formula laptelui matern.

Ziua mea de naştere a fost sărbătorită cu fast şi celelalte 10 zile care au urmat au fost sublime!

Copilul, păpuşă vie, era fascinant.

Deşi dormea cam tot timpul, asemenea oricărui nou născut în primele zile după naştere, nu mă săturam să-l privesc pe cel care a trecut, alături de mine prin clipe grele întărindu-mă.

Nu cred că voi jigni niciun bebeluş dacă asemăn frumuseţea lor din timpul somnului cu revărsarea de gingăşie a pisicilor care dorm.

Fiecare mişcare a  micuţelor fiinţe, total destinse în clipele de somn, le aduce  trupuşorul într-o nouă poziţie, mai tandră, mai sublimă decât poziţia anterioară.

După 10 zile toată liniştea, toată bucuria, au fost curmate de inopinata sosire a lui Ex!

 

Multe momente din viaţa mea au rămas până în ziua de azi „lovite”de incertitudini şi inexplicabil! Sunt constrânsă să-mi exprim bănuielile folosind, destul de des, cuvântul „posibil”.

Ţinând cont de cele aflate pe parcursul anilor de după Perioada Exiană – Sofiotă şi în special de marea descoperire din 1985 acum înclin să cred că este posibil ca venirea lui Ex să fi fost inopinată numai pentru mine şi mama!