Iresponsabilitate fără limită, strămoşii „pempărşilor”, cadourile lui Ex: un loc la creşă şi o dublă pneumonie, plan de fugă, seiful abuzat, mulţumiri Marinei Voica, zbor întârziat, fugă reuşită şi întoarcere fără voie
sau
Sofia – Bucureşti, tur – retur

Fărâme de Viață - 9a.

Întoarcerea la Sofia a însemnat reluarea vieţii de dinainte şi doar prezenţa lui Alex era singura schimbare în casa noastră.

Am reluat cursurile la facultate.

Iresponsabilitatea lui Ex nu avea limite.

Mamele au acel concediu post natal nu pentru ele, naşterea nu le-a îmbolnăvit, nu le-a făcut infirme!

Concediul se dă pentru ca mama să fi cât mai mult timp alături de micuţ, atât pentru a-l alăpta, pentru a-l îngriji cât şi pentru a asigura continuitatea, după naştere, a acelei relaţii sublime „mamă –  simbiot” (!) din timpul vieţii intrauterine.

Copilul are nevoie absolută să simtă cvasipermanent prezenţa mamei.

De aceea nu este corect ca micuţii să fie aruncaţi în spaţiul imens al „camerei copilului” iar mama să petreacă noaptea în altă cameră.  

Este foarte bine să existe o cameră a micuţului amenajată şi decorată pentru ca el să se simtă bine dar un bebe nu se aruncă într-un pat care să-i fie „partener” de somn până la 10 – 12 ani!

 Bebe-ul se simte pierdut în spaţiul unui pat mare şi se va simţi ocrotit, ca în burtica mamei, în acel coş pentru nou născuţi. Treptat, pe măsură ce copilaşul creşte, se va trece de la coş la pătuţ iar pătuţurile se schimbă la doi – trei ani pentru a fi mereu adecvate dezvoltării fizice a copilului dar şi raportat la percepţia fiecărui copil asupra mediului înconjurător .

Ex nu accepta ideea unei pauze de la studii pentru a fi alături de Alex iar atunci şi acolo, în acele  timpuri, nu prea exista noţiunea de bonă şi cu atât mai problematic era să găseşti aşa ceva.  

- Nu aduc pe cineva străin în casă, am acte importante … justifica el. Ce poate să se întâmple şase ore în lipsa ta?!  Are o lună, nu fuge nicăieri, nu se poate lovi!

Adunând timpul necesar pentru a ajunge la Institut cu cele 6 ore de curs rezultau peste  8 ore…

Să laşi nesupravegheat şi nehrănit timp de 8 ore un copilaş de o lună era ceva cât se poate de natural pentru Ex.

Stres? Este un cuvânt departe de a defini starea în care am ajuns acasă în prima zi în care am fost expediată  forţat la cursuri!

După acele prime 8 ore departe de micuţul rămas singur în casă, nehrănit, eram aproape înnebunită de frică.

Blocul nu era racordat la încălzire centrală, aşa ceva dura câţiva ani, nici măcar pentru decor nu erau montate calorifere.

Ne încălzeam cu radiatoare electrice care uscau aerul şi dădeau căldură cât timp erau conectate la sursa de curent. Dacă deconectai radiatoarele în cameră se făcea frig în 15 minute.. 

În acele prime 8 ore copilaşul a fost lăsat nu doar singur, nu doar flămând ci şi cu un radiator pornit!

A doua zi nu am rezistat: m-am întors acasă după doar trei ore. Copilaşul plângea şi s-a zbătut încât sărise din scutece!

N.A. Scutec: strămoşul „pempărşilor”! Bucăţi pătrăţoase de pânză moale, pe bază de bumbac, cu latura de 80 cm cu care se ambalau – înfăşau zonele „productive” ale bebeluşilor. Se foloseau simultan, pentru o …udare, trei astfel de bucăţi. Un bebe sănătos are cam 7 necesităţi fiziologice în 24 de ore. Excepţiile confirmă regula: bebeluşii se prind repede că mama vrea ca ei să se simtă confortabil tot timpul, vorba reclamelor uscaţi şi curaţi. Bebeluşii adoră ca mama să fie cât mai mult alături de ei, motiv pentru care ei pot mări numărul de producţii fiziologice din 24 de ore. Dacă luăm în calcul doar schimbatul de 7 – 8 ori al unui bebe din anii de dinainte de „pempărşi” rezultă că o mamă spăla 8x3=24 de scutece! Să preamărim salvatorii „pempărşi”!   

 

Mi-a fost imposibil să-l determin pe Ex să înţeleagă că ceea ce face este anormal şi inuman!

O vorbă, misogină, care circula acolo spunea să nu discuţi niciodată în contradictoriu cu femeile şi cu aparatul de radio! Nici cu Ex!

Nu se punea problema să-mi permită să întrerup şcoala iar Ex nu avea cum să suplinească lipsa mea pe timpul cât eram la cursuri aşa că am găsit o unică soluţie: am început marele chiul!

După ce Ex mă ex…pedia la şcoală mă postam strategic şi pândeam să-l văd plecând. Mă întorceam imediat acasă să-mi ocrotesc mica minune.

De câteva ori m-a prins dar am parat pretextând cu „nu s-a mai ţinut cursul de ..”. Am continuat să chiulesc şi eram decisă să îl înfrunt pentru a-mi apăra copilaşul.

Am prins totuşi nişte zile când Ex a fost ceva mai liber, a stat cu Alex şi mi-am văzut de şcoală

Necazul a fost la sfârşitul anului.

Din cauza frecvenţei incomplete la cursuri şi seminarii nu am primit viza pe carnetul de student. Fără viză, deşi am învăţat, nu am fost primită la câteva examene care au rămas pentru sesiunea de toamnă.

Celelalte examene, luate cu note bune, nu au contat pentru Ex. Nu a contat că absenţele au fost acumulate fiindcă nu mai acceptam ideea de a lăsa copilul nesupravegheat şi flămând 8 ore. Nu a contat ce a fost în sufletul meu, spaima din acea primă zi care ar fi trebuit să se repete până la sfârşitul semestrului.

Acceptam ideea să fiu chinuită dar nu şi copilaşul meu.

Cu o privire de animal feroce, Ex mi-a smuls carnetul de student din mână şi în următoarele minute am primit câteva zeci de lovituri cu carnetul peste cap.

Ei, uitase bietul om că partea cea mai valoroasă a omului este capul.

Drept pedeapsă Ex mi-a anulat orice gând de vacanţă! În România nici nu era  cazul să sper că aş merge. Trebuia să învăţ pentru examene.

Ex devenise mai nervos decât de obicei şi îi sărea ţandăra din orice.

La o întrunire a partidelor comuniste, socialiste şi frăţeşti (partide din ţări care primeau marxism cu linguriţa) care s-a ţinut în Iugoslavia, s-a votat o moţiune împotriva Chinei care avea o politică mai aparte. Reprezentantul României nu a votat această moţiune şi ca urmare, eu, vinovatul de serviciu, am fost pedepsită şi am primit reproşuri!   

Mama mi-a recomandat să rezist, să îmi iau mai întâi examenele şi apoi să vin în ţară.  Raportat la studii, era pe aceeaşi lungime de undă cu Ex, studiile erau mai presus decât o viaţă sub teroare!

O simplă plimbare alături de Ex avea potenţial să se transforme în ceva rău.

Am păşit în direcţia indicată de Ex să merg şi după 10 metri am privit în urmă căutându-l cu privirea pe Ex. Am fost şocată şi îngrozită mi-am lipit faţa de pieptul micului Alex.

Ex bătea un individ care se agăţase cu un braţ de un stâlp din staţia de maşină pentru a nu fi târât spre o maşină … restul nu mai contează.

 

Prea puţin îi pasă timpului de ce se întâmplă!

Trece, evident, ireversibil.

A venit toamna, am luat examenele, a m reînceput cursurile şi …am aprins focul în soba care înlocuia radiatoarele electrice.

În sfârşit Ex a găsit soba dorită, import Grecia, soba cea mai performantă a timpului! Lux!

Era un paralelipiped dreptunghic din metal emailat de culoarea boabelor de cafea prăjite cu dimensiunile  130 cm (h) x 50 x 80. În interiorul paralelipipedului se aflau un rezervor în care se punea petrol şi un arzător. După ce se aprindea petrolul se închidea capacul dreptunghiular, 50x80 cm. Arderea era ca la sobele cu gaz metan şi tirajul era asigurat prin burlanul racordat la coş. Am specificat mai demult că toate blocurile indiferent de numărul etajelor erau prevăzute cu goluri pentru coşuri de fum. Soba avea un buton pentru reglarea arderii. Conform instrucţiunilor focul, aprins când a dat frigul  prin noiembrie, a ars continuu, zi şi noapte, până în primăvara anului următor! Arderea a fost reglată pe minim şi se făcea plinul rezervorului fără a fi nevoie să se stingă focul. 

Nu am prins ziua stingerii focului fiindcă pe la jumătatea lunii martie am întins-o, scuze, am fugi din nou în România

Ca să pot merge la facultate Ex a adus-o pe mama lui la noi să aibă grijă de Alex. Plecam liniştită la şcoală.

Soacra avea cam 70 de ani, nu a lipsit niciodată mai mult de două săptămâni de acasă de la dânsa aşa că, deşi se simţea bine la noi, mereu spunea că îi este dor de casă şi de „copiii noştri”! 

„Copiii noştri” îl cam agasau pe Ex! A considerat că această formulare îl scoate pe Alex din familie şi cred că a făcut unele conexiuni cu copilăria lui.

După un timp Ex a avut nun nou motiv să se înfurie. A constatat, de mai multe ori, că mama lui nu hrănea copilul în lipsa noastră. Am remarcat şi eu dar nu am comentat pentru a nu provoca discuţii. Soacra era destul de în vârsta aşa că dacă mi-a spus sincer că a uitat am acceptat situaţia ca atare. Ex nu!

Nu ştiu dacă Ex se temea de unele destăinuiri ale mamei lui. Îi surprindeam mereu în conflicte cu vocile scăzute să nu aud de ce se ceartă, dar mama lui îi repeta că este un om rău.

După mai puţin de două luni soacra mea a plecat deşi impresia mea este că Ex a expediat-o … Stilul lui!

După scurt timp, intrasem în anul 1968,  a venit socrul meu la noi. L-am dus la spital unde a fost operat de un cancer benign, un papilon în interiorul traheii care îl sufoca. După extirparea papilonului a rămas intubat. Respira prin intermediul a două tuburi metalice coaxiale care comunicau, la baza gâtului, cu exteriorul printr-un disc perforat.

Socrul meu era un om inteligent şi deosebit de blând, un bun povestitor. Treptat s-a refăcut, a început să mănânce mai bine şi să meargă prin casă. M-a ajutat şi el fiindcă ştiam că are grijă de Alex cât timp eram la cursuri.

După o lună şi jumătate i s-a făcut dor de casă, se întremase şi Ex l-a condus până la ţară.   

După plecarea socrului, Ex s-a gândit să ne facă un cadou comun mie şi lui Alex! Era luna februarie, toţi trei ne aniversam zilele de naştere. În 14 era ziua lui Ex, în 17 februarie Alex împlinea primul an de viaţă iar după alte câteva zile, eu împlineam 21.

Cadou de la Ex? Surpriza a fost totală!

Ca să pot merge liniştită la cursuri Ex ne-a cadorisit cu un loc la creşă pentru Alex!!!

Reacţia mea a fost cea normală pentru o nevastă Exiană: nulă la exterior şi de consum maxim în interiorul numit suflet.

Cu Ex trebuia să mă conformez întotdeauna proverbului arab „A auzi înseamnă a te supune”

După patru zile de creşă m-am internat în spital cu micul Alex: a făcut o dublă pneumonie!

Durere, teamă, ostilitatea spaţiilor de spital, micuţii care urlă de la ace, de la stetoscop, de la raze, iar de la ace, medicii care îşi aplică procedurile cu feţe concentrate şi rigide de parcă toţi micuţii sunt pe moarte. Copilaşii urlau şi, după peretele casetat din sticlă plângeam noi mamele.

- O să moară, doamnă doctor? Îndrăzneşte să întrebe una din mame.

- Vai, mămico, cum poţi gândi aşa!

Răspuns mai evaziv nici că se putea, aşa că mămica abandonează plânsul şi se pune pe urlat.

Ex era furios pe copil că nu a rezistat condiţiilor din creşă şi pe mine că sunt obligată să stau în spital; avea nevoie de mine să-i fiu traducător.

Sătulă de toate mă gândeam la acel joc de cuvinte traduttore – traditore şi îmi concepeam planul de fugă.

Conform proverbului arab „Cuvântul trece odată cu noaptea” făceam pierdută promisiunea că nu-l mai părăsesc niciodată!

După ieşirea din spital, pe la jumătatea lunii martie, am luat legătura cu familia F. care şi-a precizat de câteva ori disponibilitatea de a mă ajuta să fug. Am stabilit să ne întâlnim  pentru a pune în aplicare etapele planului de fugă.

Fără aceşti oameni deosebiţi nu aş fi reuşit să fug. F. era prieten de peste 20 de ani cu Ex dar nu a fost de acord cu modalitatea lui de a mă târî în problemele lui.

Cu un an în urmă, după ce am născut şi am revenit în Bulgaria împreună cu Alex,  Ex mi-a cerut paşaportul albastru de român rezident în Bulgaria eliberat de Consulatul nostru şi buletinul eliberat de ministerul de Interne bulgar. Mi le-a fluturat sub nas zicându-mi

- Nu-i aşa că nu mă vei mai părăsi niciodată? Nici n-ai să poţi! De acum actele tale stau încuiate la valori!

Norocul meu, avea seiful în casă !

Acum paşapoartele mele se lăfăiau printre acte – documente mai mult sau mai puţin sfinte şi se bucurau de compania portretelor lui Lenin şi Stalin.

Dacă am ajuns la cei doi idoli Exieni iată ce se spunea după evenimentele din august 1968 când s-a intrat cu tancurile în Cehoslovacia. Se spunea că Rusia a fost condusă dea lungul timpului de 4 BT (fără legătură cu BT,  Bulgar Tabac, marca de ţigări).

Lenin = Balşoi Titan, Stalin = Balşoi Tiran, Hrusciov = Balşoi Turist,

Brejnev = Balşoi Tanchist

 

N.A. balşoi = mare

Deşi Ex îmi prezenta mereu în oraş, în diverse împrejurări, oameni cunoscuţi pe care îi caracteriza drept „cel mai bun prieten” sau „unul dintre cei mai buni prieteni” iar noi mergeam în vizite la diverse familii prietene, nimeni nu a fost invitat vreodată la noi acasă!  Familia F. nu făcea excepţie de la regula „casei” unde eram într-o veşnică stare de  carantină! Ex îşi apăra cetatea.

Uite unde era englezul şi cetatea lui!

Soţii F. au venit, după o pândă normală, în lipsa lui Ex să vadă unde sunt încuiate actele şi de ce scule este nevoie.

S-au interesat şi de obţinerea vizei.

Trebuia corelat timpul dintre obţinerea vizei şi data fugii iar biletul de avion trebuia cumpărat cu mai multe zile înainte de data călătoriei.

Viza avea valabilitate mare, nu asta era problema.

Problema era Ex. Am mai spus-o: Ex era imprevizibil. Niciodată nu eram sigură de orele la care vine sau la care pleacă decât cu mare aproximaţie.  

Ziua călătoriei depindea de programul lui Ex pe care trebuia să îl aflu din timp. Orice modificare în programul lui era un factor de risc. Am ales să acţionez la risc. Conform principiului  mai bine să regreţi că ai făcut ceva decât să regreţi că nu ai făcut!

După ce seiful a fost …violat, soţii F. s-au ocupat de obţinerea vizei bulgare pe actele mele iar eu am luat viza de la consulul român.     

 

Am pus actele şi paşaportul cu viza, la loc în seif. Riscant!

Dacă Ex caută ceva în actele lui şi dă peste actele proaspăt vizate?

Trebuia să mă comport calm, natural şi să mă rog Lui!

După 10 zile de stres neexteriorizat am găsit o zi „mai plină” a lui Ex şi o cursă de avion pentru ora 23 a acelei zile.

Am anunţat-o pe doamna F.. care s-a dus în locul meu să-mi cumpere biletul de avion.

În drum spre facultate ne-am întâlnit şi mi-a dat biletul.

Zborul era peste cinci zile şi cel mai sigur era să am biletul la mine pentru a evita lipsa unei sincronizări de a primi biletul de la doamna F. abia în ziua plecării.

Cel mai sigur loc pentru biletul de avion a fost tot seiful! L-am pus între actele mele. Mizam pe faptul că Ex nu avea de ce să se holbeze prin actele mele, să verifice filele dacă au apărut „noutăţi”.   

Încuietorile nu erau forţate, deci Ex nu vedea semne de „atac”

Nici până astăzi nu ştie cum am umblat prin păstrătorul de valori fără chei potrivite şi fără a lăsa urme!  

În cele cinci zile de aşteptare până la data plecării deja începusem să mă cunosc mai bine!

Mi-am disecat şi analizat comportamentul de zi cu zi de până atunci şi am încercat să nu ies din şabloanele fiinţei mele. Un comportament diferit, exagerat de afectuos, ar fi trezit suspiciuni şi riscam să fiu întrebată asemenea copiilor:

- Ce ai făcut rău de te porţi aşa frumos?!

Autoanaliza m-a ajutat încât, paradoxal, deşi zilele îmi păreau mai lungi de 24 de ore, per total timpul a trecut mai repede decât aş fi crezut!

 Am servit prânzul iar Ex mi-a dat ultimele indicaţii ce să fac în următoarele ore şi a plecat.

Indicaţii? Nu mai era cazul să fiu un executant!

De la prânz până la ora 9 seara mi-am ocupat timpul jucându-mă cu Alex. Pentru el  trebuia să reuşesc!

Totul depindea de Ex! Trebuia să nu vină mai repede de ora 24! Dacă venea mai repede…  

Mi-am pus într-o valiză câteva lucruri de primă necesitate pentru mine şi toate hăinuţele lui Alex.

Pe la 21:30 mi-am scos actele şi biletul de avion.

Am intrat în lift.

Aveam senzaţia că de o oră liftul se chinuieşte să coboare cele 8 etaje!

Cu ditamai valiza în mâna dreaptă şi copilaşul adormit, strâns la piept cu stânga, cu geanta pe umărul stâng, am intrat în cabina telefonului public. Las valiza jos, mut copilaşul pe dreapta şi telefonez. D. îmi comunică reperul de întâlnire cu taxiul care a plecat spre mine şi îmi urează drum bun şi tot binele din lume!

I-am mulţumit ei şi soţului pentru ajutorul mai mult decât omenesc pe care mi l-au dat şi ne-am luat rămas bun.

În câteva minute soseşte taxiul.

Amabil, taximetristul, om de circa 40 şi ceva de ani îmi pune valiza în portbagaj şi urc cu Alex în maşină.

Schimb câteva politeţuri cu omul care a simţit accentul meu românesc şi a început să pună întrebări.

Trebuia să schimb subiectul!

A fost simplu să deturnez curiozitatea taximetristului de la persoana mea, o femeie tânără, cu un copil în braţe, mergând în miez de noapte la aeroport, spre cea care îmi zâmbea din fotografiile, cu autograf, aflate pe bordul maşinii.

Imposibil să ghiciţi ale cui erau pozele!  

Taximetristul era fan împătimit al îndrăgitei soliste de muzică uşoară Marina Voica. A cunoscut-o, a mers la spectacolele ei şi la localul de lux din Sofia unde a cântat o perioadă de timp destul de lungă. 

Omul era fericit că poate vorbi despre Marina, nu m-a întrebat nimic despre mine  şi nu a fost cazul să inventez nimic.

Conversaţia a fost chiar benefică: m-am destins încât aproape că am uitat că sunt o fugară.

Mulţumesc Marina Voica!

Am ajuns la aeroport şi după toate formalităţile legate de zbor aşteptam îmbarcarea.

Îmbarcarea era însă imposibilă!

Fără avion nu exista îmbarcare în avion, iar avion ioc!

Avionul nu a sosit pe pistă!

Au trecut 30 de minute de când trebuia să fim în aer!

În aer eram numai eu! Dacă a venit Ex acasă?

Nu ştiam motivul pentru care nu a venit avionul; aparent eram calmă dar clocoteam în interior.

Alex dormea liniştit în braţele mele iar liniştea de pe chipul lui îmi inducea o undă de calm.

Într-un târziu suntem anunţaţi că avionul nostru spre Bucureşti a sosit pe pistă. Trebuia să fi sosit  de la Moscova cu două ore în urmă dar a avut o mică problemă …  Şi el?

Ne îmbarcăm şi decolăm trecut bine de ora 24.

Deşi întârzierea avionului a fost neplăcută şi terorizantă, zborul a decurs fără incidente. Orice se poate întâmpla, mai ales în aer.

Îmi amintesc un zbor de la Bucureşti spre Sibiu prin ’63 – ’64 cu un mic avion al Taromului.  Exact după o jumătate de oră, în timp ce traversam munţii, avionul a făcut nişte manevre mai ciudate. O stare de rău general i-a cuprins, inexplicabil, pe foarte mulţi pasageri. Mama, cu toate sutele de ore de zbor de pe când era studentă navetistă pe ruta Cluj – Sibiu, era mai blegită ca de obicei. Nimeni nu ne-a anunţat nimic aşa că toţi stăteam cuminţi …la locurile noastre. M-am uitat la ceasul de pe mână şi i-am dat mamei vestea bună. Mai aveam o jumătate de oră de zbor! La viteza curselor de atunci distanţa dintre cele două oraşe era parcursă într-o oră, dacă totul decurgea normal. De obicei zburam pe un loc de la coada avionului pentru a mă bucura de golurile de aer dar acum mama m-a ţintuit lângă ea, aproape de aripă, aşa că vederea panoramică de sus era puţin trunchiată de aripa stângă a avionului. Am văzut un râu mare care nu prea intra de regulă în peisajul din apropierea Sibiului dar marea uimire s-a produs când, privindu-mi din nou ceasul am anunţat-o pe mama că au rămas doar 5 minute până la aterizare.  Privesc la sol şi cele văzute mă intrigă teribil. Da, trăiam în perioada tipizărilor în construcţii dar  de ce a fost nevoie ca la Sibiu să construiască o … Casă a scânteii identică dar puţin mai mică?! Ia uite! Au construit o nouă clădire pentru aeroport identică cu cea de la Băneasa! Doar că ceva mai mică … Avionul face câteva piruete ample, intră pe pistă, începe să coboare şi, ca un om care calcă în străchini, aterizează şui, pocnind mai …apăsat într-o parte. Misterul clădirilor identice de la Sibiu s-a lămurit foarte curând. Erau mai mici fiindcă le priveam de sus de unde toate  dimensiunile sunt percepute ca fiind mai mici. În realitate eram la Bucureşti!!! Abia după ce am călcat pe terra ferma am aflat că un motor al avionului s-a defectat la jumătatea drumului! În miezul munţilor avionul a schimbat direcţia cu 180 de grade şi ne-am înturnat la Bucureşti iar nouă, pasagerilor, pentru a nu intra în panică  nu ni s-a spus nimic.  Altă cursă nu mai era disponibilă. aşa că nouă, returnaţilor, ni  s-au returnat banii urmând să ne cumpărăm bilete la cursele din zilele următoare în limita locurilor.

 

Pe la 1:20 avionul a sosit la Bucureşti.

Alex dormea liniştit. Pentru el totul era încă neschimbat.

Timpanele mele perforate, de parcă aş fi trăit o viaţă între explozii, erau mai înfundate decât de obicei şi auzeam ca printr-o ceaţă sonoră.. M-am prins de nas şi am suflat puternic să le repoziţionez. Degeaba. Primul păcănit a fost urmat de al doilea care le-a readus în poziţia de filtrare a emisiilor sonore. Abia auzeam.

După recuperarea valizei de la bagaje m-am retras pe o o banchetă să scotocesc în poşetă. Dorul de ţară mi-l astâmpăram adesea jucându-mă cu nişte monede româneşti. (Am păstrat şi astăzi obiceiul de a păstra monede, fără nicio valoare numismatică, monede ale timpului prezent; privesc de multe ori cu nostalgie stotincile bulgăreşti …) 

Am găsit două fise de telefon şi căutam cu privirea un telefon.

Cum din motive de siguranţă nu îmi anunţasem fuga, mama habar n-avea că am sosit iar fiindcă se apropia ora două mă întrebam dacă voi reuşi să comunic cu mama. 

Soţul mamei avea o mare credinţă în …somn! Sub nicio formă nu-i plăcea să-i fie deranjat somnul de noapte iar dacă îndrăzneai să-l tulburi pe cel de peste zi riscai să-i devii duşman!

Evita ambele situaţii într-un mod semiagresiv : cu un simplu ac cu gămălie înţepa firul telefonului pătrunzând în „sufletul”circuitului şi telefonul era mort! Nu mai primea nici un apel!

Micuţul Alex îşi continua somnul. Asta era bine dar atârna mai greu pe pieptul meu iar eu mă chinuiam de 10 minute să formez numărul de telefon.

Au trecut încă 10 minute de când mă chinuiam să „leg” o convorbire iar telefonul continua să îmi scuipa fisa înapoi!

După încă cinci minute un ins care privea la mine cum mă lupt cu telefonul vine amuzat şi-mi spune cum să procedez:

- Ridicaţi receptorul, băgaţi fisa, aşteptaţi tonul formaţi numărul. Este simplu!

Simplu, dar „dincolo” băgai fisa înainte de a ridica receptorul şi aveai ton!

Insul mă luase în obiectiv de cum mi-am luat valiza. Făcea taximetrie cu maşina proprie. La acea oră nu erau nici maşini de transport public nici taximetre aşa că tipul îşi oferă serviciile.

Îi explic că nu am niciun leu în afara celor două fise şi recuperarea banilor pentru cursă o poate face doar acasă la mama cu care speram să pot vorbi. Dacă nu voi sta în aeroport până a doua zi!

Mi-a răspuns mama la telefon. Era surprinsă dar bucuroasă.

Nenea Nicu a aşteptat în faţa blocului sosirea noastră şi a plătit transportul.

La acea vreme nimeni nu şi-ar fi imaginat că ar fi fost posibil ca maşina să fie a unui criminal în serie.

Cu 20 de minute peste ora 3 am intrat în casă, ne-am instalat şi după o oră de conversaţie ne-am culcat.

Îmi dădeam seama că prezenţa mea şi a lui Alex era destul de deranjantă. Apartamentul avea două camere comandate şi am primit dormitorul unde Alex avea deja  pătuţul lui, cumpărat la naşterea lui. Tot atunci mama şi nenea Nicu şi-au instalat un pat dublu în sufragerie.

Dacă există înţelegere, niţică înghesuială poate fi pitorească! Dacă!?

După patru zile a sunat Ex.

Atâtea zile i-au fost necesare pentru a se convinge că am fugit din nou!

Am vorbit cu el la telefon, i-am spus că de data asta s-a terminat şi nu mă voi mai întoarce la el.

Discuţia a durat peste 40 de minute, semn că am început să am ceva valoare pentru Ex!

Interesant este ce făcea Alex în timpul conversaţiei.

Ţinându-se cu mânuţele de grilajul patului, s-a ridicat în picioruşe şi ţopăia bucuros!

Care era misterul dintre telefonul lui Ex şi ţopăiala lui Alex?  

Nu, nu fiindcă ar fi înţeles că la capătul firului se afla tatăl său.

Se bucura fiindcă mă auzea vorbind, din nou, în bulgară! .

Pe toată durata anului petrecut la Sofia nu avusesem voie să vorbesc micuţului decât bulgara iar în jurul lui auzea vorbindu-se doar bulgara.

De patru zile eram în ţară iar Alex auzind doar limba română a privit năuc la noi. Parcă era pe altă lume.

După încă şase zile Ex a apărut în carne şi oase la mama acasă.

I-am cerut mamei să fie tratat ca un …Ex dar mama, la insistenţele soţului ei a acceptat ca Ex să se cazeze în camera mea.

Eram într-o situaţie delicată.

Aparent eram iubită şi dorită în două tabere aflate dacă nu în luptă cel puţin pe poziţii opuse din cauza unor disensiuni majore! Ha, ha!