Întoarcerea, Lacrima din gelozie, 'caco românco', covor de ghiocei,
fotbalişti la scăldătoare, blondă cu orice preţ,
4 ani din viaţă tăiaţi de o secretară, cine sunt eu
sau
Facebook, am cumva o clonă?

Fărâme de viață - 9.

Venirea intempestivă a lui Ex, discuţiile electro – hipnotizante, promisiunile lui de schimbare, lipsa unui loc unde să mă refugiez, constatări neplăcute şi alte aspecte şi impuneri, m-au determinat, chiar constrâns să mă reîntorc la Sofia, în a doua jumătate a lunii martie, împreună cu Ex.

Ne-am întors la Sofia aparent senini, dar nici eu şi nici Ex nu am uitat şi nu am iertat nimic!

Micul Alexandru a primit un paşaport individual şi, cu toate eforturile cumulate a trei oameni a continuat să doarmă în timp ce era fotografiat pentru primul său act de călător peste o frontieră!

Cum să trezeşti un bebe de trei săptămâni şi să-l faci să deschidă ochişorii?

A fost ciupit de toate …componentele feţei, de urechiuşe dar degeaba.

Lumina puternică trăsnită de fotograf în ochii micuţului i-a închis mai tare de parcă i-a sigilat  

Fotografia de 4x6 cm, prim plan al feţei, era teribil de neconcludentă,: orice bebe arăta la fel!

 

Până să-şi facă Ex apariţia în Bucureşti am înregistrat  copilaşul în registrul primăriei şi am primit Certificatul de naştere tip RSR, copilaşul primind cetăţenia română (conform convenţiei).

I-am pus primul nume Alexandru dar m-am gândit să îi satisfac dorinţa lui Ex punând copilaşului şi numele Iordan al socrului, un om deosebit de bun şi cumsecade.

Pentru mai multă siguranţă am scos de la registrul nou născuţilor şi certificatul duplicat ştiind că Ex este diabolic şi face vreo manţocărie urâtă.

Nu sunt superstiţioasă şi acel „De ceea ce ţi-e frică nu scapi” a funcţionat numai fiindcă a fost „ajutat” de un colaborator Exian care mi-a furat duplicatul şi i l-a dat lui Ex!!!

În Bulgaria Ex a şters, fără jenă, fără frică primul nume, Alexandru, lăsând doar numele Iordan!

După înscrisul rubricii „Numele” urma o pauză mare, de fapt o ştersătură cât se poate de evidentă şi grosolană.

Ştersătura măturase şi fondul colorat, imprimat, al certificatului iar în locul numelui Alexandru se lăbărţa o rosătură albă, cu formă ovală!

Relaţiile lui Ex au funcţionat aşa că nimeni nu a considerat că ceva nu este în ordine!

În baza actului de naştere românesc falsificat s-a emis un certificat bulgăresc.

În plus în catastifele bulgare, tot prin relaţii Exiene, copilaşul a devenit cetăţean bulgar!

 

Prietenul nostru Facebook mă constrânge să mă întreb cine sunt eu?

 

Încerc să-mi răspund la întrebare şi inserez un capitol despre mine cu promisiunea de a reveni la ordinea cronologică a întâmplărilor, cu capitole despre fugile a doua şi a treia, ultima, de la Ex, despre chinuitorul lung proces de divorţ,  despre supravieţuirea mea unei morţi clinice în ’69, despre dureroasa despărţire de micul Alex (azi este 30 august, Sf. Alexandru!) răpit de Ex în 1971şi despre multe alte.

 

Iubesc şi respect tineretul şi nu îmi place când pe domeniul lor se bagă vârstnicii..

De exemplu la unele emisiuni de televiziune strict pentru tineri şi problemele lor apar babe senile care se prostesc pentru a părea tinere mieluşele cuceritoare. Este penibil şi ridicol.

Încercând să găsesc o tânără pe care am cunoscut-o în urmă cu 12 ani, mi-am făcut cu jenă şi teamă de a nu fi ridicolă, cont pe Facebook.

Curând mi-am dat seama că reţelele de socializare nu mai sunt doar un apanaj al tinerilor aşa că am răsuflat relaxată că nu mi-am încălcat principiile de a nu deranja tinerii şi de a nu interfera cu domeniile lor.

Contul pe Facebook mi-a adus prieteni.

Nu foarte mulţi dar cei mai mulţi dintre ei nu sunt români, nu au fost niciodată în România şi dacă iau în considerare afirmaţiile lor avem cu toţii ceva în comun.

Au lucrat, sau încă lucrează, la o Companie unde am fost colegi!

Colegi de Companie cu accentul pe o nu pe a, că nu este vorba de o companie militară!

Prima întrebare pusă de o primă friend de pe Facebook suna aşa:

- Mai lucrezi pe vapor?

- !!!!! m-am mirat eu de una singură.

După un timp alt friend mă întreabă:

- Mai lucrezi la Royal Caribbean Company?

Aha! Mă mai ştie cineva de la compania navală internaţională din Miami ...Când naiba am lucrat eu pe vapoarele RCC?

O altă prietenă mă salută afectuos, îmi zice ceva de vapor şi mi se adresează familiar cu …Salut Bubu!!!

Eu Bubu!?? De când???

- Aş părea o impostare dacă nu clarific situaţia, mi-am zis eu şi i-am scris prietenei că la mijloc este o confuzie.

Nu am fost luată în seamă!

- Nu, nu! Tu eşti! îmi răspunde prietena cu atâta fermitate încât aproape că mă convinge.

După un moment îmi dau seama că sunt făcută, este adevărat că în mod delicat, mincinoasă!                       

Un nou mesaj de la una din prietene.

Mă întreabă ce mai fac şi mă anunţă că se află în Bulgaria cu boy – friend-ul ei, că-i place acolo şi mai stă un timp. De lucrul meu pe vapor mă întrebase, de Bulgaria raportată la persoana mea nu zice nicio vorbuliţă …ce ştieespre mine şi eu nu ştiu?

Cele câteva prietene de pe …vapoare au nume latino – americane sau spaniole, cele cu nume englezeşti n-au lucrat „cu mine” la RCC.

Am şi câţiva prieteni bărbaţi tineri, cum este şi cel cu nume indian, Komar,  care mă cunosc tot de pe vapor şi mă salută.

Este adevărat că şeful meu de la serviciu îmi spunea adesea că mereu dispar ca măgarul în ceaţă două – trei zile dar aveam oare timp să ajung la vapor, să mă dedublez, să-mi las copia sau clona pe vapor şi să revin la proiectare? Dubios chiar şi pentru o persoană ca mine.

Dar ce naiba lucram pe ship ?

La bară ca dansatoare, la mop  ca personal de întreţinere, că arhitect ratat pe vapor cine să angajeze?

Cu ship-ul n-am fost niciodată! Vaporaşele de pe lacul Herăstrău nu se pun.

Dar să încerc să răspund cine sunt eu …

 

Am venit pe lume în 1947 la o aruncătură de băţ de Matei Corvin şi calul lui. Acolo era clinica din Cluj.

Mama, studentă la Sibiu şi măritată în Cluj, a încercat să mă înveţe cu altitudinea: zbura cu avionul de 3 ori pe săptămână dus – întors pe ruta aeriană dintre cele două oraşe; în timpul zborului mama umplea pungile pentru cei cu rău de avion iar eu număram cât mai am până voi fi gata să mă nasc. Acele zboruri m-au antrenat şi nu sufăr de rău de avion.

Numele mi l-a ales mama şi mi l-a completat tata!:

Mama m-a înregistrat cu numele Lacrima!

A plâns mult, geloasă pe tata care, ca medic, consulta femeile, cum altfel decât dezbrăcate? ,

Tata nu avea cum să şteargă acest nume din registrul nou născuţilor că doar nu era Ex aşa că a adăugat şi numele Ecaterina. În acest mod tata dorea să-i arate mamei cât o iubeşte: Ecaterina era numele mamei. De fapt era şi numele bunicii, al străbunicii, al stră – străbunicii,   în total 5 sau 6 generaţii în urmă, au purtat acest nume.

Deşi mama îmi spunea Lacrima, toate neamurile îmi spuneau Kati. Şi nu oricum. Pentru a nu se crea confuzie între mine, mama şi bunica, eu eram strigată Kati mică.

Am urât această asociere nume – adjectiv  cu toată forţa de care dispuneam încă de când eram …mică!

Acel „mică” adăugat diminutivului Kati, era ca o izbitură în creştet, iar soarta parcă mi-a fost influenţată de micimea apelativului: am crescut doar la 1,62 m (vârsta mi-a mai păpat 4cm) iar realizările, în afara celor doi fii înalţi şi deştepţi, sunt mici, de toată jena sau mai direct nici nu sunt.

Numele Lacrima nu m-a supărat niciodată. A fost întotdeauna folosit ca un etalon de curăţenie în comparaţiile de genul „sunt curat ca lacrima”. De curând la tv se anunţa că „CIA recrutează tineri curaţi ca lacrima”!

Nu exclud că o altă influenţă asupra destinului a avut-o şi apelativul din primele luni de după căsătorie când am locuit în garsoniera închiriată în vila situată pe o străduţă liniştită din centrul Sofiei.

Fetiţele proprietăresei mi se adresau cu apelativul cu care acolo, în semn de respect, copiii se adresează unei surori mai mari sau unor tinere doamne sau domnişoare:

- Caco românco!

Asta era declinaţia la vocativ.

La nominativ era caca românca!

Se pare că de asta viaţa mea a fost şi de rahat!

 

Pe când aveam 2 ani iubeam foarte mult florile.

Nu adormeam până când tata nu-mi aducea în pătuţ un braţ de flori.

Locuiam în clădirea circumscripţiei sanitare a unei comune din apropierea Clujului, unde tata lucra ca proaspăt medic. Aveam o grădină plină cu flori în faţa casei şi una cu zarzavaturi cultivate de mama în dosul casei….

Drama a venit odată cu sfârşitul toamnei când tata, cu toată bunăvoinţa, nu a mai avut de unde să-mi aducă flori!

Urlam în noapte „folile, folile” iar tata o lua pe scurtătură:  sărea pe fereastră în grădină şi se întorcea cu ditamai grămada de buruieni!

Analizam prin pipăire, în întuneric grămada, constatam că mi s-au livrat bălării pe post de flori şi atunci începea repriza a doua de urlete.

Ei, dar există şi dezvăţ …

                                                          Tata, un unchi, frate cu tata, şi odată un coleg de facultate de la „Mincu” au fost singurii bărbaţi care mi-au dăruit flori!

Erau primele zile ale lunii martie şi colegul a venit la mine acasă cu un buchet imens de ghiocei.

Nu eram acasă şi în mod cert spectacolul oferit de ghiocei nu a fost gândit ci a rezultat graţie gingăşiei şi delicateţii acestor mici spărgători ai zăpezii.

Revenită acasă de la cumpărături am descuiat uşa şi am deschis-o, m-am răsucit spre dreapta şi, cu mâna stângă, am apăsat butonul luminând antreul.

Un covor de ghiocei se întindea pe mai mult de un metru în lungul antreului şi pe toată lăţimea lui!!!

Prin spaţiul mai mic de 2 centimetri dintre uşă şi pardoseală, prietenul, supărat că nu m-a găsit acasă, a aruncat ghioceii, cu draci, pe sub uşă, fără a bănui că gestul lui va fi purificat de albii ghiocei.

Imaginea covorului din ghiocei depăşea frumuseţea covoarelor din petale roşii de trandafiri din filme!

Am avut o nuntă la care nu am primit nicio floare, cât de mică, măcar de decor, nu am avut buchetul de flori al miresei (fiindcă nici de rochie de mireasă, aşa cum am scris, nu am avut parte).

De la Ex nu am primit flori niciodată!!!

Mi-a dăruit, la prima lui venire la Bucureşti, arome de flori fără flori! Erau câteva fiole de parfum bulgăresc!!!          

                                                   N.A. Ex se lăuda cu uleiul de trandafiri bulgăresc care era vândut producătorilor francezi de parfumuri la un preţ mai mare decât preţul aurului. Fiolele cu parfum din magazinele bulgăreşti nu erau însă uleiuri, erau esenţe de trandafiri, lăcrămioare, lavandă, etc. şi costau în banii noştri de azi sub 1 ron. Prin  ’72 Ex a jignit toţi românii spunând că românii sunt atât de ieftini încât pentru câteva fiole de parfum sunt gata să divulge orice despre oricine şi orice!!!

Abia acum, scriind despre flori, despre aceste desăvârşite îmbinări de culori, forme şi arome, despre aceste minunate plăsmuiri rezultate din respiraţia Naturii, mi-am dat seama de un lucru cumplit.

Nu doar că nu am primit niciodată flori de la Ex dar cei  trei ani dincolo de ţară  s-au derulat într-o asemenea învălmăşeală de evenimente şi durere încât am uitat de existenţa florilor … şi nu mi-am mai cumpărat nici măcar eu însămi flori, ca pe timpuri!

 

Pe când aveam 4 ani părinţii s-au mutat la Sibiu. Am locuit într-un imobil mare cu două etaje, cu multe apartamente, cu vedere la frontul străzii dar şi spre o curte interioară.

În imobil se intra din această curte interioară, iar în curte se intra printr-o poartă mare cu arcadă, din zidărie de cărămidă. Ce mari par toate atunci când eşti mic!

În curtea interioară se afla amplasată o clădire al cărui nume spune totul despre ea: Baia Populară.

La scăldătoarea de la Baie veneau şi fotbaliştii unei echipe locale.

Probabil fotbaliştii erau, asemenea majorităţii bărbaţilor din zilele noastre, atraşi de părul blond.

Eram singura fetiţă blondă dintre copiii care ne jucam în curte aşa că eu eram singura beneficiară a unui adevărat ritual: fotbaliştii mă luau pe rând în braţe, mă aruncau în sus, mă prindeau, mă pupau şi mă aruncau în braţele următorului la rând!

Bunica gătea în bucătărie şi privea la diverse intervale de timp pe fereastră cu scop de „supraveghere copii”.A văzut secvenţa cu fotbaliştii şi în zilele următoare a îndesit frecvenţa spionatului de la fereastră. După ce a văzut că povestea se repeta deja a  şasea oară i-a spus mamei.

Mama lucra la Banca Naţională şi nu avea timp să urmărească şi să prindă fotbaliştii în flagrant aşa a găsit o modalitate de a stopa pupăturile în serie.

Mi-a atârnat de gât un cartonaş, mare cât pieptul meu de 4 ani jumătate, pe care a scris cu majuscule de tipar „Rog nu sărutaţi fetiţa!”

Întâmplarea a făcut că mama a fost cea care a văzut reacţia fotbaliştilor exact în după amiaza zilei următoare.

A venit echipa şi unul dintre fotbalişti m-a ridicat în braţe, m-a aruncat n sus şi abia atunci a remarcat gesturile mele disperate de a-i vârî cartonaşul sub nas în timp ce strigam:

- Citeşte aici, citeşte aici!

Tânărul sportiv se uită, citeşte, oftează şi mă lasă jos nesărutată.

Fratele meu avea şase ani şi ca frate mai mare mă scotea în lume! Îi plăcea să colindăm singuri oraşul, că drumomanie nu avea!

Mama a rămas surprinsă când a aflat de aceste escapade gen „singuri străbătând oraşul” de la o colegă de serviciu.

- Ţi-am văzut ieri copilaşii, ce drăguţi, mergeau ţinându-se cuminţi de mână!

- Unde?

Colega îi dă detaliile. Era undeva foarte departe de casă!

- De unde ştii că sunt copiii mei că nu i-ai văzut niciodată, precis umblau singuri prin oraş?

- Cu certitudine erau copiii tăi, fetiţa avea pe piept cartonaşul agăţat de gât pe care scria „rog nu sărutaţi fetiţa”!

Ca urmare bunica, feldfebelul nostru când mama era la serviciu, a devenit mai vigilentă.

Acest episod cu mesajul atârnat pe piept mi-a arătat importanţa cunoaşterii literelor iar memoria vizuală m-a ajutat să învăţ să citesc în doar două săptămâni.

Întrebam ce scrie pe diversele firme şi memoram literele uimindu-i pe ai mei când s-au trezit că citesc.

La cinci ani deja devoram cărţile; la 7 ani Denis Diderot, Moliere, Mark Twain înlocuiau cărţile pentru copii!

La cinci ani deja ne-am mutat la Bucureşti şi tot atunci tata mi-a făcut cadou un joc de „Domino”. Piesele erau din abanos iar punctele de pe faţa pieselor erau albe.

Jucam cu fratele şi cu tatăl meu care era intrigat fiindcă de multe ori, când unui din ei lua o piesă, strigam supărată:

- Of! Mi-ai luat piesa mea!

- De ce spui că este piesa ta? a întrebat tata.

- Fiindcă este 5 – 4 şi mi se potriveşte mie.

Se uită tata pe piesa din mânuţa fratelui meu şi într-adevăr piesa era 5 – 4.

Tata a luat o piesă la întâmplare şi m-a întrebat ce este. Răspund corect. Pe rând, am indicat corect toate celelalte piese  puse cu faţa în jos iar jocul era o variantă cu peste 50 şi ceva piese.

Nimic paranormal!

Aveam o memorie vizuală fantastică, fotografiam şi memoram dosul fiecărei piese.

Piesele erau, cum am spus negre, din abanos..

Aparent erau identice dar pe spatele fiecărei piese, aproape insesizabil, se străvedea desenul dat de fladerul lemnului. Nimănui nu i-a trecut prin cap să privească foarte atent dosul pieselor, să studieze micile particularităţi ale traseelor fibrelor.

Am memorat imaginile abia sesizabile ale fibrelor lemnului asociind fiecare imagine de dos cu combinaţiile de puncte de pe faţa piesei!

În timp am ajuns să fotografiez în memorie pagini întregi cu texte, desene, cursuri. Nu citeam nimic, doar fixam un timp cu privirea paginile şi le memoram ca pe o imagine complexă. Când aveam nevoie să citesc îmi apăreau imaginile fiecărei pagini în faţa ochilor şi le citeam, sau reproduceam desenele memorate.

 

De mică am fost blondă ca mama, moştenind părul blond – german de la ea. Pe la 15 ani părul mi s-a întunecat la culoare şi a devenit arămiu, chiar şaten roşcovan ca părul tatălui meu. După câţiva ani de căsătorie, probabil au acţionat schimburile hormonale iar părul meu a devenit negru!

Dar să revin la culoarea castaniu roşcat de la 15 ani

Nu am suportat această schimbare de culoare nici eu dar mai ales mama care a început să-mi pună apă oxigenată şi alte alea cu care să-mi şamponez  părul până am redevenit blondă.

Într-una din zilele de toamnă Direcţiunea şcolii ne-a făcut o comunicare importantă adunându-ne în curtea şcolii atât pe noi elevii cât şi pe toţi profesorii.

Noi elevii am făcut „grupir”, vorba neamţului, formând un careu organizat în jurul celor 15 trepte care duceau spre o platformă – verandă unde se deschideau cele două (sau patru?) uşi spre cancelaria profesorilor.

Cele 15 trepte aveau deschiderea cam cât era lungimea platformei – verandă care era mare, încăpătoare, gândită anume pentru festivităţi de deschidere an şcolar – închidere an şcolar.

Cadrele didactice ieşeau in corpore din cancelarie şi umpleau platforma privind de la înălţime asupra elevilor..

Una din doamnele director ţinea speach–ul.

Profesorii se uitau la noi, elevii.

Noi, elevii, ne uitam la profesori.

Profesorii ascultau ce spune directoarea.

Noi, elevii, ne prefăceam că ascultăm ce spune directoarea şi visam la ale noastre.

Nu ne făceam probleme: oricum aflam până la urmă care este cerinţa sau dispoziţia cu valoare de lege.

Cea mai severă dintre doamnele directoare (aşa se spunea atunci, directoare), o femeie frumoasă, foarte înaltă, cu ţinută perfectă, dreaptă, a aruncat timp de 10 minute, o privire aeriană, de stăpân, peste noi elevii, ca peste o turmă.

După 10 minute a început să privească atent la fiecare entitate a turmei. Noi, entităţile eram şcoliţi pentru a fi buni pentru viaţă în general şi utili pentru societate în special aşa că nimeni nu mişca în front, adică …în careu.

Eu eram, ca de obicei, în primele rânduri fiindcă aveam mai multă răbdare să asist la un eveniment dacă aveam vizibilitate spre scena evenimentului.

Ştiam să i-au o figură de ascultător perfect chiar dacă mă gândeam în altă parte.

Foarte curând privirea directoarei s-a aţintit spre mine şi a rămas înţepenită în Bajhuj – ul meu. Al capului meu!

Ei, Bajhuj este un punct de presopunctură contra durerilor de cap, cauzate de anemie sau epuizare după un efort foarte mare, punct care este situat pe miezul vârfului căpăţânii.

Faţa directoarei s-a crispat de parcă a înghiţit o doză triplă de sare amară şi a îngheţat afişând un rictus sardonic.

Descoperise ceva!

Până la încheierea evenimentului a privit numai în căpăţâna mea!

Speach-ul a durat doar 30 minute

Abia s-au pornit aplauzele fericite ale elevilor că directoarea, cu un deget îndreptat spre pieptul meu, a răcnit (acesta este cuvântul pe care îl consider cel mai potrivit):

- Tu te-ai oxigenat! Vino cu mine în cancelarie!

Mi-a „luat” numele şi clasa urmând să dau explicaţii dirigintei.

Diriginta, profesoara de biologie, numită „fosilica” era o doamnă mărunţică de 1,50 cm, având circa 48 – 50 de ani. A venit la mine la clasă şi m-a chemat să vin în pauza următoare la laboratorul de biologie.

A venit pauza, m-am înfiinţat la laborator.

Diriga a luat un scăunel de laborator pe care l-a pus lângă fereastră şi m-a rugat să şed pe el.

Şi-a luat şi dânsa un scăunel, l-a amplasat lângă scăunelul meu dar nu s-a aşezat.

S-a urcat în picioare pe scăunel! V-am spus deja că era mărunţică.

Şi-a ridicat de pe piept ochelarii atârnaţi cu un şnur trecut după gât, i-a pus în faţa ochilor şi a început să-mi examineze capul.

De la atâta privit simţeam mâncărimi în cap.

După câteva minute doamna dirigintă, cu tonul ferm şi vocea sobră de parcă făcea o comunicare ştiinţifică despre o mare  descoperire, a dat verdictul:

- Da, te-ai oxigenat. Să-ţi laşi părul să crească şi să nu-l mai oxigenezi!

Aşa s-a încheiat conflictul părului. Eram premianta clasei, lucrasem tot felul de planşe didactice, ce pedeapsă să-mi dea?

 

După liceu am mers când ca omul, când ca racul:

Din 3 ani la Arhitectură în Sofia (1965 – 1968) în ţară mi se recunoaşte doar unul fiindcă plecată în grabă nu am avut timp să-mi scot actele pentru anul III;  am intrat în anul II la „Mincu” (în toamna lui 1968) şi fiindcă se vehicula zvonul că profesorul este foarte sever, de frică,nu m-am prezentat la examenul de „Structuri” (deşi aveam toate celelalte examene promovate cu note bune), aşa că bisez anul II!

De fapt un distih care circula pe atunci ar exemplifica şi trecerea mea pe la „Mincu”: „Primii 6 ani sunt grei / Până ajungi în anul trei …

Că eu nu am iubit arhitectura, ca profesie pentru mine, recunosc; m-am supus alegerii făcute de mama şi de Ex, dar în plus, o serie de factori au intervenit mereu, împiedicându-mă să am o activitate de student fără griji.

La finele anului V de studii domnul Decan sătul, nu atât de amânările de proiecte pe care eram constrânsă să le cer cât de comentariile răutăcioase ale unora, mi-a spus:

–  Oamenii au probleme, dar le mai şi termină. La dumneavoastră nu se termină niciodată! Faceţi o cerere prin care să solicitaţi o diplomă de conductor arhitect. Diferenţele între arhitect şi cond. arhitect sunt mici, doar acelea că salariul este un pic mai mic şi nu puteţi avea funcţii de conducere, dar ca femeie oricum nu se accede aşa uşor.

Apăruse în acei ani  „barajul” după anul III, care stopa o parte dintre studenţi de a mai urma anii de studiu IV, V şi VI. Şi astfel după 3 ani la Sofia şi după 7ani la „Mincu” – cu două bisuri, este adevărat, dar motivate de situaţii limită prin care nu doresc niciunui duşman să treacă – am obţinut o diplomă de ratat (şi rahat este la fel de valabil) ce atestă doar 3 ani de studii faţă de cei 5  absolviţi la „Ion Mincu”!      

Partea „frumoasă” este că am cerut Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” o adeverinţă de studii, iar noua secretară a considerat normal să-mi anuleze câţiva ani de viaţă!!!

Noua secretară a scris, negru pe alb, că eu am fost studentă la Institutul „Mincu” între anii 1972 – 1975!!!

Atunci ce mama naibii am făcut din toamna lui 68 până în 72?!

Cuvântul „adeverinţă” are o rădăcină comună cu adevăr.

Dacă am primit o hârtie care se bazează pe minciună  corect este să spun că am primit  o „minciunerinţă”!!!

Carnetul de studentă atestă înscrierea mea în toamna lui 1968 în anul II la Inst. „Ion Mincu” şi examenele susţinute între 1968 – 1975, luate cu note bune şi destul de bune.

Adeverinţa anulează, dintr-o dată următorii ani de studii:

1968 – 1969, când abia venită din Bulgaria vorbeam o română plină de cacofonii,

1969 – 1970, când am trecut prin 7 minute de moarte clinică cu reanimare prin masaj manual pe cord deschis (torace despicat)!

1970 – 1971 un an normal de prost, cu procesul de divorţ abia la jumătate,

1971 – 1972, unul din anii siniştri când, după o vară în care am elaborat lucrările care să-mi asigure un transfer la Operatorie – Cinematografie, visul mi-a fost întrerupt de răpirea primului meu născut şi scoaterea lui din ţară în mod fraudulos. Am fost nevoită să revin la Arhitectură.

Toţi aceşti 4 ani – anulaţi de doamna Secretar printr-o „adeverinţă”= minciunerinţă eliberată în 2006 – alături de cei 3 ani – recunoscuţi de doamna Secretar prin aceeaşi „adeverinţă” – sunt ani marcaţi de teroarea unui proces de divorţ întins pe durata a 7 ani care a pus capăt unei căsnicii de (doar) 2 ani si jumătate! 

Din cauza diplomei de rahat care mi-a anulat nişte ani de studii, obişnuiesc să spun că în anul 1975 am terminat-o cu facultatea în loc de a spune că am terminat facultatea!

 

Plecasem din ţară la 18 ani, cum se spune de pe băncile şcolii, fără a avea contacte cu alte medii ale societăţii.

Venirea mea din Bulgaria, în anul 1968 şi intrarea mea în anul II de studii a părut ciudată unora.

Oameni se temeau de cei care avea neclarităţi în viaţă, de cei a căror viaţă nu curgea liniar şi sec.

Dacă ceva li se părea ciudat găseau o explicaţie prin existenţa unui „ceva” subversiv.

Orice om care ieşea din ţară luând-o spre vest era acuzat că a plecat pe bază de  „mac – mac  ”: rostire tainică, însoţită de mişcarea degetelor similară cu aceea pe care o face o mână introdusă, spre exemplu, într-un broscoi – marionetă de genul lui Kermit!

Orice om care a fost plecat spre vest şi intra într-un colectiv era suspect!

În lipsa lui din birou i se decreta apartenenţa la anumite structuri făcându-se un alt semn! Persoana care dădea verdictul se bătea pe umărul stâng cu indexul şi medianul mâinii drepte întinse unul lângă altul, degetele celelalte rămânând adunate într-un pumn incomplet. Era semnul că omul are grade evident nu grade Celsius şi nici grade alcoolice!

Norocul meu că nu am avut nicio treabă cu vestul!

Nici acum, după un morman de ani nu am fost în vest deşi originea germană a bunicii materne şi cele câteva globule roşii germane  îmi permiteau să plec legal şi definitiv în Germania şi înainte şi după revoluţie. Aş fi avut şi nişte avantaje financiare deosebite şi dublarea pensiei pentru că am născut un copil la 20 de ani şi unul la 40 dar a fost alegerea mea să trăiesc în ţara mea. Nu mi se părea corect să am beneficii mari de la o ţară pentru care nu am făcut nimic şi să profit acolo de bunăstarea oferită. Este adevărat că nu am făcut nimic nici pentru România dar este ţara mea şi a copilului meu.

 

Informatorii şi turnătorii de profesie se învârteau degajaţi printre colegi, spuneau bancuri provocatoare iar nevinovaţii erau suspectaţi. De aceea am avut o satisfacţie pe care nu mi-o ascund de câte ori s-a mai descoperit un turnător cu angajament cum a fost cazul Monei Muscă.

Nu ştiu cât rău a făcut domnia sa dar faptul că existau adevăraţi turnători a făcut posibil ca oamenii să se teamă unul de celălalt..

 

La facultate am fost nevoită, de câteva ori să fug escaladând ferestre şi ziduri prin  şantierul care extindea Institutul cu corpul nou. Eram anunţată de prezenţa lui Ex în Institut, eram scoasă de la cursuri şi fugeam prin hârtoapele şi panourile şantierului.

Astea m-au făcut să fiu dubioasă!

Fantezia unora a mers până acolo încât mama nu mai era mama! Se considera că este un cod „mama”, ca în filme!

În 1969, cam la două luni după ce s-a încercat să fiu ucisă cu două lovituri de kama, am primit un apartament.

După răpirea copilaşului meu în 1971 Ex mi-a scris o scrisoare în care mă anunţa că aşa cum a răpit copilul mă poate scoate şi pe mine din ţară!!!

Scrisoarea a fost citită şi organele de resort care mi-au spus să fiu atentă deoarece, citez:

- Liftele astea spurcate sunt în stare de orice!!!

Din acel moment mama m-a rugat ca în fiecare dimineaţă când ajung de la mine de acasă la Institut să o sun până în ora 9. De aici alte speculaţii ale celor cu mintea prea încărcată de filme şi cărţi poliţiste.

Cineva era însă tot timpul pe coada mea şi-mi făcea rău.

Mergea la facultate şi declinându-şi o anume apartenenţă lansa zvonuri care iscau suspiciuni.

A depus sesizări mincinoase la locul meu de muncă, la ICRAL – urile de care aparţineam cu apartamentul închiriat, la vecinii de bloc, la serviciu, la prieteni.

În anul 1982 dactilografa biroului care ne bătea documentaţiile de la Proiectare mi-a spus că colegă de la serviciul cadre a întrebat-o:  
- Cum de eşti prietenă cu L.U.?  Dacă ai şti ce lucruri nasoale şi cumplite a scris tatăl ei despre ea …

- Da’ cu ce ocazie a depus tatăl ei hârtii contra ei şi mai ales cum le-a scris că este mort din 1960!!! Le-a scris soţul al doilea la mamei ei, şi le-a semnat ca fiind tatăl ei!

 

Prin 2000 m-am întâlnit din nou cu unul din cercetătorii curtaţi de Ex în Bulgaria. Era destul de avansat în vârstă şi la cei circa 75 de ani făcea navetă la Ploieşti unde preda cursuri la nu ştiu ce facultate.

A menţionat încă o dată, ca şi la întâlnirea din anul 84 ce om minunat era Ex! apoi şi-a amintit altceva şi a zis:

- Eu le-am spus atunci la anchetă că doamna Bar…(adică eu) era încă un copil şi nu cred că a fost implicată …

Care anchetă şi care implicare? Cercetătorul vorbea despre o anchetă despre mine iar eu habar nu aveam de o asemenea anchetă!

Posibil ca tot „decedatul meu tată” să fi făcut vreun denunţ mincinos care a fost dezamorsat?

Undeva existau, oare, hârtii – tinichele agăţate de coada mea!

Am depus o cerere la CNSAS, la Casa căcănie cum îi spunea poetul Mircea Dinescu imobilului în care funcţiona instituţia înfiinţată, cu greu, de avocatul Nicolae Cerveni şi unde era şef de comisie Mircea Dinescu. Mi s-a răspuns în scris că nu există nici un dosar pe numele meu.   

În 1987  tatăl celui de-al doilea fiu al meu, aflând că sunt însărcinată, m-a anunţat că nu se poate căsători cu mine! Nu apucasem să-i spun că eu nu aveam nicio intenţie de a mă căsători cu el; constatasem că este afemeiat!

Căuta motive pentru a-mi demonstra că însurătoarea cu mine „îi dăuna grav carierei”!!!

În plus mi-a zis deschis că şi dacă ne-am fi căsătorit lui nu îi trebuie copil:

- Dacă vroiam copii, ăhăăă, puteam să am o grădiniţă întregă!

Era un simplu căpitan la tancuri! Dorea ascensiune în carieră iar faptul că am fost soţia lui Ex, colonel în rezervă şi inginer specialist cu activitate în domeniu de „probleme, cercetare şi informaţii” industriale era incompatibil cu căsătoria noastră!

Micuţul Alex, răpit şi trecut fraudulos frontiera, se afla de ceva ani, împreună cu Ex în Cuba şi era considerat rudă în străinătate, fapt care îi tulbura dosarul căpitanului dacă ne-am fi căsătorit!.   

Căpitanul avea un amic la ascultări telefoane şi „descoperise” discuţii ciudate între mama şi sora ei, stabilită legal în vestul Germaniei şi au tras concluzia unei activităţi subversive. Deci încă un motiv anticăsătorie!

Discuţiile plecau de la hrean!

Bunicul a avut o mică avere investită în bijuterii, păstrate la vedere într-o casetă, o grămadă de peste două kg de argint alcătuită din  zeci de monede, păstrată în fundul unei lăzi dar şi o altă mică avere în monede din aur, inclusiv dolari din aur. Pe asta bunicul o ţinea îngropată în pământ iar când avea nevoie mai scotea şi valorifica câte o monedă. Locul de îngropăciune era schimbat după ce se umbla la  „comoară” sau când bunicii îşi schimbau domiciliul.

Pentru siguranţa comorii aurul era numit „hrean”.

Bunicul murise de câţiva ani aşa că bunica a împărţit frăţeşte monedele în trei:

- pentru ea a reţinut o monedă de circa 12 grame

- mamei i-a dat tot o monedă de 12 grame

- mătuşa a primit tot restul de până la 400 grame de monede din aur, probabil pentru a-i trece supărarea că în copilărie a mâncat mai puţină smântână decât slăbănoaga sa soră! Glumesc! Pur şi simplu asta a fost împărţeala bunicii.

Monedele din argint nu s-a împărţit! Au fost valorificate de mult de vărul meu înainte de a se stabili în Vest Germany

.Mătuşa a plecat definitiv în Germania în 1987  luându-şi hreanul cu ea.

Bunica a hotărât ca mătuşa să ia şi moneda ei ba chiar şi pe a mamei!

- Acolo pot fi vândute şi ne dai banii pe ele, a spus bunica.

În discuţia telefonică incriminată de căpitan,  mama îi reproşa mătuşii că a luat şi partea ei de hrean în Germania şi îşi cerea banii. Mătuşa, ca ginecolog, avea o vorbire liberă aşa că i-a spus direct:

- Aici hreanul nu are nicio valoare! Pe tot hreanul am luat un căcat!!!

Mama indignată:

- Din căcatul pe care l-ai luat dă-mi partea mea de căcat!

- Tot căcatul l-a jucat copilu’ la poker! a pus mătuşa punctul pe că … pardon pe i şi cu asta a încheiat discuţia definitiv.

A avut grijă să îi trimită mamei o justificare concretă: două pagini din ceva revistă gen Nekerman în care erau prezentate bijuterii din aur comercializate prin magazinele respective. Erau foarte ieftine dar erau din aur de 7 karate, cât să nu ruginească, vorba mamei. Monedele din aur erau de 24 de karate şi erau şi ediţii speciale, deci foarte preţioase!

 

Despre atitudinea  căpitanului de tancuri faţă de mine şi copilul nostru voi detalia într-un alt capitol.

Deocamdată rămân în spaţiul în care căpitanul căuta motive anticăsătorie şi mă săpa la rădăcină spre a le găsi.

Ei bine ce credeţi că a găsit?!

- Nu ne putem căsători pentru că ai făcut spionaj. Mai întâi ai făcut pentru români şi era în ordine, dar pe urmă ai făcut dublu spionaj, ai spionat şi pentru bulgari!

Mi le-a zis plin de convingere!

Omul chiar credea cele pe care le debita!

Ce să spun?! Unde era Mata Hari de România?! Cum de nu mi s-a pus măcar de o mică execuţie?

Se spune că nu iese fum fără foc …am văzut, am constatat că există fum fără foc, un fum al născocirilor şi plăsmuirilor!

Acest „fum” fără foc  dar şi alte neadevăruri şi legende pe care le-am auzit despre mine m-au făcut circumspectă faţă de toate zvonurile şi poveştile care circulă pe seama unora.

Nu cred nimic decât dacă este bine fundamentat şi dovedit.

 

În anul 4986 a murit nenea Nicu, Nicu B soţul al doilea al mamei. c

Cu un an şi ceva înainte s-a pensionat. Deşi peste 15 ani a fost coleg de serviciu cu mama la Bancă, a mai lucrat şi în alte locuri şi a trebuit să alerge să îşi adune actele pentru pensionare.

Atunci mama a făcut descoperirea uluitoare: lucrase şi la ceea ce el numea C.C. şi era informator, cu nume de cod, cu activitate şi salariu plătit!!!

Asta a explicat multe din bănuielile mele. Voi dezvolta într-un capitol viitor.

 

Moartea clinică prin care am trecut în ’69  a venit împreună cu „Imprevizibilul” din viaţa mea.

„Imprevizibilul” ştie să râdă de noi şi acţionează conform principiului „asta să o crezi tu că n-ai să uiţi” aşa că mi-a şters multe din memorie; atât din perioada când am primit cele două lovituri, care mi-au adus 7 minute de moarte clinică, dar şi din diverse alte perioade ale vieţii mele de până atunci. Aveam 22 de ani şi destule amintiri!

Foarte generos, „Imprevizibilul” mi-a adus două amnezii!

Cele două amnezii, ca două eşarfe, una albă şi una vişinie, care se curtează, se împreună, se despart ca într-un dans al bunului plac, au format o dublă spirală a uitării şi au închis amintirile în zeci de verigi catifelate.

Eşarfa vişinie era amnezia indusă de pierderea masivă, cvasitotală a sângelui, care mi-a oprit inima aruncându-mă 7 minute în moarte clinică.

Eşarfa albă era amnezia indusă de curentul electric aplicat direct creierului!

Ştim ce este curentul electric şi tot ce poate face dar, pentru mine ca simplu om, curentul electric înseamnă în primul rând lumină! De aceea consider această amnezie ca fiind o eşarfă albă, luminoasă.

Eram deja reanimată când mi s-a aplicat curentul electric şi nu ştiu dacă a fost necesar.

Mi s-a spus că şocul electric de intensitate mare, pe creier, a fost un test pentru a se stabili dacă voi fi sau nu o legumă.

Răspunsul imediat la acest impuls electric a fost un urlet puternic, emis ca act reflex la stimulul electric, semn că funcţiile cerebrale vor fi în ordine.

Mă întreb dacă se constata că voi fi o legumă cum s-ar fi procedat?

Îmi dădeau medicii cu o sticlă în cap pe principiul „suprimaţi leguma”? De aceea nu am înţeles sensul testului care mi-a şters memoria. Temporar.

Parte din memorie a revenit spontan după o săptămână de comă care a urmat celor 7 minute de moarte clinică.

O altă parte din memorie a revenit după 3 săptămâni când am găsit în buzunarul hainei un bilet de tramvai!

Pe urmă a urmat partea cea mai dificilă.

Ca să-ţi recapeţi amintirile după un asemenea traumatism trebuie să ai răbdarea de a retrăi momente din trecut şi să scotoceşti într-o lume de imagini.

Imaginile se succed mult prea repede încât nu prinzi toate detaliile aşa că revii, zi după zi, cât este nevoie, la aceiaşi amintire.

Fiecare zi te duce mai adânc în miezul amintirii, îţi aduce noi fragmente dintr-un episod sau altul al vieţii. Apoi, după zile, luni sau chiar ani, vine momentul când primeşti tot calupul de amintiri ale unui moment de viaţă pierdut.

Am recuperat aproape totul. Da, amănunte neimportante ca acela cu şoricelul intrat în cămara noastră pe când aveam 15 ani au fost uitate dar toate etapele din viaţă îmi sunt bine regăsite şi atestate cu acte, cu documente.

Atunci revin la întrebarea când am lucrat la Royal Caribbean Company?

Fiul meu mi-a dat o idee.

Le voi scrie colegilor mei de navigaţie că am avut un accident cu pierdere de memorie şi nu mai îmi amintesc nimic de pe vapor!

Aşa voi elucida misterul dedublării sau al clonării trupului meu!  

Mulţumesc Facebook, m-ai ajutat să aflu pe unde a mai umblat clona mea!