Doar 7 zile sejur – detenţie la „Sarea vecinilor”, supă – cremă de ciuperci, anafură suedeză,
raţă crăcănată pe varză, vizită inopinată, mere cu scarlatină,
ortostatism versus clinostatism, instigare la fugă, filosofia minciunii a la Ex
sau
Prima fugă

Fărâme  de viață - 7.

Detenţia mea cu pretenţie de sejur la mare a durat cam 7 zile.

7 zile în care Ex mi-a arătat, încă o dată, pentru a-mi intra în cap, că el nu este şeful meu, nu este soţul meu! Este Stăpânul!

Am fost prizonieră în apropierea localităţii „Aproape de mare”!

Astăzi, după 45 de ani de la acele momente de teroare aflu citind pe Net că în acel loc se află cel mai mare muzeu, în aer liber, al sării! Se spune că localitatea exista încă din anii 4500 î. H. iar denumirea sa în limba greacă însemna „sarea vecinilor”    

                                                             Am văzut fotografia terenului de 200 de ari cu bazinele pentru obţinerea sării. Ca şi în trecut podeţele din lemn alcătuiesc o reţea rectangulară şi mărginesc perimetral terenul compartimentat în „băltoace” dreptunghiulare de cca 2,5x2m. Compartimentele cu sărătură lăsată la evaporat sunt numite solniţe!

                                                             Era postată fotografia unei movile de sare, nu prea înaltă, care nu-mi spunea nimic mai ales dacă mă raportam la frumoasa anfiladă a albelor grămezi – piramide de sare din anul 66! Pe alt site erau două movile mai frumoase, mai expresive, aducând a piramidele amintirii mele!

                                                             Prezenţa babinelor, cu care am fost cazată în baraca simplă, se leagă de prezenţa unui mic lac cu apă sărată. Aspectul barăcii părea rupt din filmele documentare cu sovhozuri din Rusia anilor 30.

                                                             Micul lac sărat are şi ceva nămol aşa că procedurile de balneo – fizioterapie pentru afecţiuni ale oaselor au dus la dezvoltarea turismului balnear în acea zonă. Localitatea micuţă, extinsă spre mare a devenit oraş staţiune. Astăzi are plaje frumos amenajate pe malul mării şi hoteluri de lux cu multe stele.

 

Ne-am întors la Sofia.

Ex nu se descărcase de furia indusă de căsătoria mamei dar şi-a dat seama că puţină diplomaţie nu strică niciodată aşa că şi-a adunat forţele pentru a-i scrie mamei prima scrisoare de după „marea trădare”!

Da, aşa a calificat Ex căsătoria mamei!

Cu mari eforturi a scris o scrisoare cuminte, a felicitat-o pe mama şi  i-a transmis cele de cuviinţă soţului ei.

Printre rândurile, totuşi, nervoase ale scrisorii lui Ex mi-am strecurat şi eu, evident cu lapte, văicărelile mele punând-o pe mama în temă cu calvarul prin care am trecut şi cu aprecierile lui Ex asupra căsătoriei ei.

Mama i-a răspuns lui Ex cu o scrisoare foarte frumoasă pentru a fi sigură că scrisoarea ei ajunge şi în mâinile mele; iar printre rânduri m-a anunţat că va veni curând la Sofia fără ca Ex să ştie ...

 

Faţă de mine Ex şi-a justificat „ieşirile” şi „răbufnelile” înşirând minciuni şchioape cu iz de bancuri proaste.

- Acum mama ta nu mai poate veni să stea cu noi la Sofia! (???) Eu am plănuit ca mama ta să se mute definitiv la Sofia. Eu îi găseam serviciu şi eram toţi laolaltă. Acum are familia ei şi îmi pare rău pentru tine că te-a abandonat!

Presingul făcut de Ex pe toate canalele pentru a ajunge în România altfel decât ca turist nu se lega deloc cu aşa zisa mutare definitivă a mame.

Venirea incognito a mamei a fost marcată de ora când Ex a terminat de păpat masa de prânz.

Recunosc sincer că şi astăzi sunt foarte departe de a fi pricepută în ale bucătăritului.

Cu un an în urmă, căutând pe Net o reţetă de nu ştiu ce, am găsit un site minunat www.laLena.ro de unde mă „aprovizionez”cu reţete bune.

La înscriere, se cerea să selectezi nivelul culinar la care consideri că te situezi.

Care nivel?

Am selectat, cu senzaţia ruşinoasă că sunt un impostor, nivelul „începător”  şi asta numai fiindcă nivelul „execrabil” nu exista!!

Posibil ca nivelul meu în arta (ha, ha!) culinară să fie situat ceva mai jos decât cel al mamei micului John.

Cum care John? Cel care, întrebat de învăţător dacă la ei în familie  se spune o rugăciune înainte de a mânca, a răspuns senin:

- Nu domnule! Mama nu găteşte chiar atât de mizerabil!

În zilele de acum eu sunt cea care, după ce mă aranjez frumos şi îmi pun şorţuleţul, îmi face cruce şi mă rog să-mi iese preparatele mâncabile şi aspectuoase mai ales când vin în vizită colegii fiului meu.

Pe când aveam  9 – 10 ani o ajutam pe mama la bucătărie în special când aveam mulţi musafiri. Foarte  mulţi!

Eram ucenicul care tăia morcovii pentru soteuri, ceapa pentru salate si alte alea, sfecla coaptă pentru salată şi toate zarzavaturile şi carnea pentru salata de boeuf.  A, şi maioneza! Frecam la ea în draci, urmând mitul mincinos cu privire la obligativitatea rotirii lingurii de lemn într-un singur sens, invers acelor de ceasornic fiindcă folosesc stânga la toate mai puţin la scris. Turnam câte o picătură – două de ulei la 5 minute! Mă supraveghea mama … În acele vremuri la noi nu erau mixere şi, deşi exista adoratul meu, muştarul, nu se ştia ce bine leagă el maioneza frecând în toate sensurile şi turnând uleiul fără grijă!

În sezonul de zacuscă  curăţam toate zarzavaturile coapte pe foc,  le tocam şi amestecam, aproape două ore, în ditamai cratiţele puse pe foc,  până spunea mama:

- Stop! Zacusca a scăzut destul!

Am făcut şi dulciuri!

Frecam unt cu zahăr pudră până deveneau spumă! O oră şi ceva era termenul de spumat; erau musafiri mulţi şi era nevoie de cantităţi mari; după aceea mama mă scotea afară din bucătărie să nu o încurc.

În afară de zacuscă, care era un produs finit bun de consum, dar se lăsa pentru „la iarnă”, tot ce făceam erau „procesări” parţiale.

Sătulă de tăiat şi amestecat în cratiţe şi castroane nu m-a interesat ce se face mai departe cu tăieturile..

În concluzie habar n-aveam să gătesc.

 

La Sofia, cât timp am locuit în garsoniera închiriată nu s-a pus problema să gătesc.

După ce ne-am mutat în apartamentul nostru programul soţului era încă foarte complex aşa că nu mânca acasă nici prânzul şi nici cina.

Nu aveam pentru cine să gătesc şi nu prea reuşeam să evoluez ca gospodină.

Cămăşi nu călcam fiindcă toate cămăşile lui Ex, albe şi cu mâneci lungi, erau austriece şi din nailon.

Călcatul pantalonilor îmi era strict interzis după ce, recunosc,   pantalonii au fost călcaţi la patru dungi pe un crac! Pantalonii erau de uriaş, abia îi manevram iar Ex era învăţat să-i calce din timpurile când purta uniformă.            

Mesele mele au evoluat de la conserve la „Suhar”! Ex mi-a cumpărat multe pachete cu „Suhar”, nişte felii de pesmeţi uşor rumenite la cuptor!

- Ceaiul cu suhar este o masă bună la micul dejun şi la cină! a precizat Ex.

Într-o zi Ex a adus acasă nişte plicuri cu  „Supă – cremă de ciuperci”!

Atunci am luat contact cu prima supă concentrată, la plic.

Supa – cremă de ciuperci era cremoasă, delicioasă şi îmi aducea aminte de savoarea ciupercilor cu unt, coapte pe plită, în vacanţe montane.

Cinci luni mi-a dat să mănânc această supă de ciuperci”! Cantitatea mare de purine a ciupercilor trebuia să mă deştepte!

Urmarea?

M-am ales, pe viaţă,  cu o mare alergie la ciuperci în special şi la purine în general!

După un timp Ex a intrat intr-o etapă în care lucra câteva zile la rând apoi era liber şi stătea câteva zile liber acasă dacă nu apărea vreo urgenţă.

Era nevoie de mâncare multă în casă aşa că făcea o aprovizionare serioasă pentru alcătuirea unor meniuri corespunzătoare pentru a hrăni consistent cele 125 kilograme ale unui fost luptător de lupte libere, cu surplus de masă carne – muşchi care trebuia întreţinută corespunzător.

Fiindcă a venit vorba de lupte şi mâncare, lotul de luptători bulgari a făcut, în acei ani, o deplasare cu scop de bătaie sportivă în Suedia. După bătaie au plecat cu un vas suedez într-o croazieră.

Luptătorii, coloşi din muşchi peste muşchi, s-au arătat intrigaţi de pâinea care li s-a servit la restaurantul de pe vapor:

- Ce este asta, anafură? s-au scandalizat ei ridicând micul coşuleţ  cu mini – mini chifluţe şi au cerut pâine adevărată!  De unde aşa ceva?

La prânz îi serveam soţului o supă (sau o ciorbă) consistentă urmată de un platou şi mai consistent cu un cărnos felul doi.

Nu lipseau salatele grandioase, generoase.

Felul trei umplea fructiera cu fructe mustoase, gustoase, savuroase, de calitate.

Îmi amintesc prima zi în care Ex a luat prânzul acasă.

După ce a servit felurile I şi II, a ales fructele dorite şi le mânca tacticos în timp ce eu îi relatam noutăţile dimineţii de la institut.

Vocea mea a făcut dublă fractură când, încă muşcând din ultimul fruct Ex a întrebat:

- Da’ desert nu avem?

Se pare că mesele pe care Ex le lua „în oraş” erau teribil de copioase!

De când a început noul program de lucru, politica lui Ex de a mă deştepta se concretiza şi  prin prezenţa obligatorie a peştelui, mare „purinic” în meniul zilnic    

Peştele era obligatoriu oceanic: ton sau merlucius, de dimensiuni mari din care preparam friptură la tavă cu condimentele şi garniturile potrivite.

Ex îl cumpăra de la un mic magazin, situat în apropierea blocului nostru, Se găseau din belşug toate soiurile de peşte dar Ex prefera oceanicul.

Peştele era unica sursă de proteine de calitate pentru micul meu bebefetus. Trebuia să-mi placă!

                                                             N.A. Peste 20 de ani, în 1987, eram însărcinată cu cel de-al doilea fiu. Peştele oceanic sau marin a fost şi pentru el singura sursă de proteine. Nu se găsea aproape nimic, toate sursele de carne la supra – supra – preţ pe care le-am avut au dat faliment.

                                                                Codul de pe piaţa noastră se găsea foarte rar şi era de cea mai proastă calitate: fffff. mic şi cu evidente semne că a fost ţinut în condiţii improprii unui produs congelat;  nici stavrizii sau heringii nu se lăudau cu vre-un tratament preferenţial!

La Sofia nu exista gaz metan pentru consumatorii casnici şi se gătea exclusiv pe plită electrică.

Ex a cumpărat un cuptor electric din sticlă şi metal. Era din Germania şi semăna cu o navă zburătoare futuristă.

Baza cuptorului era o piesă circulară metalică cu diametrul de 48cm şi  12cm înălţime. Pe suprafaţa circulară a bazei metalice era un tub metalic care urma un traseu circular. Acest tub, de grosimea unui deget inelar de tânără soţie, era de fapt o rezistenţă prin care circula curent electric (asemănător cu rezistenţa unui termoplonjon). Normal că această rezistenţă  avea spre exterior o mufă unde racordam un cablu bun de băgat în priză.  Nişte suporturi speciale permiteau să se aşeze pe bază nişte tăvi circulare cu diametrul de 40cm. Tăvile aveau diferite înălţimi şi alegeam tava potrivită pentru friptură sau alte preparate (pilaf, ardei umpluţi, etc.).

Eu eram la nivelul peşte!

Baza se acoperea cu un clopot din sticlă groasă, rezistentă la temperaturi înalte, cu care se cupla etanş, un clopot de forma unei emisfere perfecte. Emisfera din sticlă avea o înălţime de circa 40cm iar moţul îi era retezat şi înlocuit de un disc metalic cu diametrul de 16cm. Un mâner energic era ancorat pe partea exterioară a discului.

Puneam tava cu friptura pe bază, puneai clopotul – capac deasupra şi priveam cum se rumeneşte!

Prima utilizare a acestui cuptor a fost un fiasco total.

Intrasem cu Ex într-un magazin şi m-au amuzat raţele expuse cu gâturile răsucite între ele încât păreau mici monstruleţi.

Raţele nu se găseau oricând în magazine iar Ex nu mâncase niciodată aşa ceva aşa că a cumpărat o raţă iar mie, panicată de prima raţă pe care trebuia să o gătesc, îmi sunau în cap cuvintele „raţă pe varză”?

Pe vremea când eram acasă, mama evita să gătească raţe reproşându-le că nu au pulpe!!!

- Au doar un pic de picioruşe, ca nişte resturi şi un piept foarte mare!

Nu ştiam pe ce fel de varză se pune raţa.

I-am spus lui Ex că raţa se găteşte cu garnitură de varză iar el a cumpărat o varză cât un pepene verde mare!

Am tocat-o reproducând gesturile bunicii mele, aşa cum îmi aminteam. Am obţinut o grămadă de varză de trei ori mai mare decât varza!

Fără nici un protocol am înghesuit varza dându-i o formă de deal într-una din tăvile înalte ale cuptorului electric. Nu sunt sigură dacă am turnat ulei peste varză dar cimbru, boia,  piper, busuioc şi mentă am pus. Soacra mea le punea şi la varză şi la fasole, aşa că mă dotasem pentru bucătăria bulgară.

Dilema raţei: cum o aşez pe varză?

Cu burta în sus sau cu burta în jos?

Găinile mamei erau umplute şi parcă aterizau pe masă, la servire, cu burta în sus?  Se devorau prea repede ca să fi reţinut amănuntul.

M-am gândit, făcând comparaţie cu un chirurg (că tot am dorit şi eu şi tata să devin chirurg) care, dacă operează omul pe piept sau burtă îl ţine  pe masa de operaţie culcat pe spate deci cu burta în sus. Ştiu că mama ţinea găina pe spate când o umplea cu orez, smochine şi cu „nu ştiu mai ce” apoi cosea pieptul, deci pieptul era în sus?!

Raţa mea nu era umplută cu nimic aşa că de ce să nu stea pe burtă?

Mama nu a gătit niciodată purcel la tavă, nu încăpeau în cuptorul aragazului dar am văzut multe filme din care am reţinut că toţi porcuşorii stăteau pe platouri întinşi pe burtă şi cu măr în gură.

Dacă purceluşul stă pe burtă de ce nu ar sta şi raţa mea tot aşa?

Raţa, crăcănată din fire, am mai crăcănat-o puţin, după spălare, ca să încalece cu burta peste ţuguiul din varză tocată!

Ar fi amuzant să-i pun o bucăţică de ton în gât? m-am gândit eu regretând că am decapitat raţa deja moartă.

Am pus capacul – clopot peste cuptorul – bază, am pus ştecherul în priză şi după circa o oră şi ceva raţa era bine şi apetisant bronzată aşa că am considerat că este gata şi am oprit procesul electric de coacere.

Dorind să păstrez integritatea raţei nici măcar nu am înţepat-o cu furculiţa să văd dacă este „pătruns㔺i, cu atât mai mult, nu am tăiat vreo bucăţică din ea să o gust.

Ex avea zi liberă aşa că îşi făcea somnul de refacere în timp ce eu luptam cu raţa.

Pe la 10 seara se trezeşte să mănânce.

Farfuriile, paharele, tacâmurile aşteptau şi ele.

Aduc platoul cu raţa, evident, crăcănată pe varză.

Întărită pe varză!

Parcă a fost un concurs, între raţă şi varză, cine rămâne mai crud, mai tare !

Eram atât de dezolată încât Ex s-a limitat să râdă copios şi ca să nu rămână flămând am luat masa la un mic local, mă rog, bombă, din apropierea casei.

 

Mama a venit la Sofia împreună cu soţul ei fără să mă anunţe în prealabil pentru a nu se prinde Ex.

Blocul în care locuiam era nou şi nu erau încă telefoane.

Cu toată măgăria lui Dr. M, mama şi soţul ei s-au cazat la familia lui. Au continuat să se cazeze la el ani la rând şi după revenirea mea în ţară. Îi costa la fel dacă ar fi mers la hotel dar aşa le era mai confortabil.

Mama m-a sunat la secretariatul institutului aşa că ne-am înţeles să vină acasă la mine pe la ora 15 când pleca Ex.

Au sosi pe la ora 14 ca să pândească plecarea lui Ex de la ora 15.

Au coborât din autobuz şi, ca mari amatori de peşte, au zărit imediat magazinul de peşte de la care Ex făcea aprovizionarea.

Nu numai că l-au zărit dar au şi intrat. Au văzut oferta bogată de peşte proaspăt şi discutau ce şi cât să cumpere pentru a duce la Dr. M.

Vânzătorul i-a auzit vorbind româneşte şi li s-a adresat:

- Aaaa, sunteţi din România! Pe aici pe undeva locuieşte o româncă! Soţul ei vine de două –  trei ori pe săptămână şi îi cumpără peşte, zice că are nevoie, pentru fosfor! (!!!)

 După ce au luat peşte au trecut la pândă.

S-au amuzat  povestindu-mi cum a ieşit Ex din bloc şi cum asemenea felinelor mici sau mari încă se mai lingea pe gură şi îşi întindea spatele spre dreapta şi stânga a satisfacţie. Abia mâncase!

 

Am făcut cunoştinţă cu soţul mamei.

Avea, la fel ca mama, 43 de ani şi ochi albaştri. Amândoi erau tandri, fericiţi şi veniseră cu scop precis.

Insistau să-l părăsesc pe Ex, şi să revin în România! Imediat!

Îşi ofereau toată susţinerea inclusiv cea financiară pentru a-mi continua viaţa, studiile şi creşterea copilaşului.

Cele două săptămâni cât au stat la Sofia ne întâlneam în oraş în timpul orelor de curs. Îi însoţeam prin magazine pentru cumpărături dar nici vorbă de relaxare la shopping!

Normal, subiectul nr. 1 era Ex.

Ex devenea, în lipsă, cel slab! Devenea victima  lipsită de posibilitatea de a se apăra.

Ca de obicei când cineva „combate” pe altcineva care nu este de faţă se găseşte un apărător din oficiu.

Culmea ironiei: în mine se trezea un apărător, pro bono, al lui Ex!

Instigarea de a fugi de la Ex mă durea fizic.

Tot răul pe care mi l-a făcut se estompa, sufeream la gândul că dacă aş pleca nu-l voi mai vedea niciodată …

 

Sofia nu era un oraş foarte mare dar ofertele pentru cumpărături erau tentante: produse din piele, ţesături din fibre naturale (chiar şi din Japonia), încălţăminte de calitate  şi chiar sandale din piele pictată sau cu incrustaţii din India.

Soţul mamei, nenea Nicu ( nu, nu vă gândiţi aşa de sus, nu era C era B) cum a hotărât el să-i spun, dorea să cumpere mai multe cadouri pentru fiul lui, un puşti cu 3 – 4 ani mai mic decât mine şi care la 16 ani avea cam 1,90 m înălţime. La Sofia se găseau blugi de calitate aşa că nenea Nicu avea trecute pe lista de cumpărături pentru fiul lui şi două perechi de blugi.

Înainte de a pleca din Bucureşti l-a măsurat pe fiul său, a transcris pe un bileţel toate dimensiunile considerate necesare pentru ca blugii să-i stea ca turnaţi, cămăşile să fie pe măsură şi a dat mamei bileţelul.

Mama, ca orice inspector care controlează şi supervizează totul, s-a  uitat pe bucăţica de hârtie şi a deschis ochii mari. Nu-i venea să creadă ce vede!

- Astea sunt măsurile unui gigant! Reface-ţi măsurătorile, categoric aţi citit greşit sau aţi încurcat ceva.

Băieţii se retrag pentru noi măsurători.

- De ce trebuie să-i ia măsurile în dormitor? Ce atâta pudoare că doar nu se dezbracă gol? s-a mirat mama.

Noile măsurători s-au dovedit a fi sensibil aceleaşi, adică tot ale unui gigant iar mama a zis „Nu sunt bune!”.

Revoltaţi, tatăl şi fiul au invitat-o pe mama în dormitor să asiste la măsurători.

Atunci a văzut mama de ce măsurătorile se făceau în dormitor şi de ce erau atât de exagerate!

- Doamne Sfinte, doar nu îi iei măsură pentru coşciug! a exclamat mama şocată de ceea ce a văzut.

Fiul lui nenea N s-a întins culcat pe spate în mijlocul patului dublu şi a rămas înţepenit ca unul care şi-a dat duhul.

Tatăl s-a urcat pe pat, a îngenuncheat deasupra fiului şi cu o ruletă de teren capabilă să măsoare un gard de peste 30 de metri lungime, îi măsura toate cu „bătaie”, cu plusuri, sporuri, de teamă ca hainele să nu fie subdimensionate.

Lungimea pantalonilor, luată pe culcate, se întindea de deasupra taliei şi includea chiar şi lungimea labelor picioarelor!!!

Cu centimetrul de croitorie mama a normalizat dimensiunile făcând măsurătoarea pe verticală, mă rog, în poziţie ortostatică.

Ca de fiecare dată când venea la Sofia, mama mi-a adus tot felul de mărunţişuri strict necesare pe care Ex le arunca în categoria „Să-ţi ia maică-ta!”.

Surprinzător a fost că mama, printre toate minunile, mi-a adus şi trei kilograme de mere  ionatane! Ştia, ca orice mamă că merele mele preferate erau (şi încă sunt) ionatanele, dar vă daţi seama? Să vii în regatul fructelor cărând mere! De uimire am uitat să o întreb cum a trecut frontiera cu ele; ştiut fiind, aşa cum am mai scris, că  fructele, seminţele şi alte alea care le-ar putea afecta soiurile şi culturile erau oficial interzise  Dar ce nu face o mamă?

Ionatanele noastre româneşti sunt de mai multe feluri:

1. ionatane false! Nu sunt nici pe departe înrudite cu soiul de măr ionatan  dar aşa le numesc comercianţii; sunt nişte zbârloanţe mici cu gust de mere.

2.  ionatane mărunte, jumătate roşii, jumătate galbene cu gust şi miros de mere obişnuite!

3.  ionatane cu diametrul spre 7 – 8 cm, cu aromă savuroasă de ionatane, de culoare vişinie, cu mici pete negre împroşcate ca în bancul cu pisica ( toţi chelnerii unui local aveau feţele pline de pistrui; un client a întrebat uimit cum se face că toţi chelnerii au feţele pline de pistrui; „- Ah! Iar s-a că...t pisica în ventilator!” a exclamat cel întrebat).

4. ionatane supra –  veritabile!  Mari, imense, cu o culoare roşu intens, aromate, zemoase, făcând craşc! sub incisivii lacomi; erau cultivate în livezi speciale fiind destinate exportului sau meselor omnipotenţilor acelor timpuri

Mama adusese ionatane roş –  vişinii cu pete brun negricioase şi cu certitudine  dacă ar fi fost văzute la punctul de control de la frontieră ar fi fost considerate bolnave şi în consecinţă se confiscau şi se aruncau în incinerator.  (În 85 (!!!) i-au aruncat unei colege o roată mare de caşcaval în incinerator).

Am amestecat merele româneşti printre cele bulgăreşti aflate în lada cu merele casei.  Câteva din ele am pus şi în fructiera de pe masă.

Când a venit Ex acasă i-am servit felurile de mâncare.

După ce a mâncat din toate a luat fructiera, a cotrobăit printre fructe şi, atras de petele negricioase a înhăţat un ionatan românesc iar eu l-am privit pe Ex străduindu-mă să nu clipesc!

S-a uitat la măr ca la o ciudăţenie iar eu am privit la Ex „prin” Ex pentru a avea un aer nevinovat.

Ex a muşcat din măr şi a clipocit a uimire iar eu am luat o privire neutră.

Ex a mâncat tot mărul scoţând „mmmmm” – uri de plăcere iar eu m-am relaxat şi afişam un zâmbet tâmp.

Încântat de savoarea ionatanului Ex a cerut:

- Mai dă-mi un măr din ăsta cu scarlatină! E un deliciu!

… iar eu am sărit ca un resort destins drept la fructieră!

După două săptămâni mama şi nenea Nicu au plecat. Până în clipa plecării trenului au continuat să mă convingă să-l părăsesc pe Ex.

Comportamentul lui Ex, determinat de interese mult deasupra familiei, era considerat  prea periculos atât pentru mine cât şi pentru copil

Fiecare săptămână care trecea îmi aducea o nouă dovadă care confirma că într-adevăr îndoctrinarea stalinistă îi distrusese sufletul lui Ex.

Nu era capabil de sentimente umane!

La începutul anului 1967, discutam despre ceva şi nu ştiu în ce context, Ex m-a lămurit, cu un ton foarte oficial, că pe primul loc în inima lui este ţara sa!

Ei! Că doar nu concuram la iubire cu o ţară cât ½ din România!

Apoi mi-a spus că pe locul 2, în acel bolovan din pieptul său pe care-l numea, total aiurea, inimă, se află mama sa.

Corect, mama este mamă! O spunea şi Bulă când a deschis uşa frigiderului pregătit să înfulece mai multe prăjituri şi a exclamat: „ Mama, este numai una!”!

Pe locul trei urmau toate neamurile! Avea multe!

Locul patru revenea fiului nostru care urma să se nască spre jumătatea lui februarie iar eu ocupam, vorba comentatorilor sportivi de la noi, un merituos loc 5!

Ocupantul locului patru, nenăscutul meu fiu, trebuia să fie obligatoriu cetăţean bulgar!

În acea vreme Convenţia româno – bulgară specifica atribuirea cetăţeniei copilului, născut în familiile româno – bulgare, după cetăţenia mamei. Eu eram româncă deci copilul primea, automat cetăţenia română.

Ex ştia foarte bine să încalce toate legile începând cu cele ale bunului simţ şi terminând cu cele ale jurisprudenţei.

Dacă ţineam cont de relaţiile şi susţinerea pe care le avea la destul de multe niveluri, pentru mine era clar: dacă aş fi născut la Sofia convenţia era încălcată.

Un motiv în egală măsură principal şi adiţional celorlalte care îmi inoculau ideea de a fugi în România.

Pe toată durata sarcinii nu am fost niciodată la un consult medical pentru a vedea evoluţia bebefetusului. Ce-i pasa lui Ex de ocupanţii locurilor 4 şi 5, copilul şi nevasta!?

Deşi îmi doream nespus de mult să am băiat şi eram sigură că nasc băiat, alegerea numelui îmi dădea fiori şi teamă. Dacă năşteam fată era cumplit. Numele pe care l-ar fi purtat era, pentru noi ca români, ciudat şi urât.

Cine de la noi şi-ar boteza fetiţa Boica!

Am spus alegerea numelui??

Nu exista o alegere a numelui!

Exista legea numelui!

Conform tradiţiei primul născut, dacă era băiat, prelua numele de botez al bunicului patern iar dacă era fetiţă prelua numele bunicii paterne!

Soacra se numea Boica!

Socrul purta un nume care în anii aceştia de după revoluţie, alimentaţi din plin cu filme americane, nu mai îmi sună atât de neobişnuit.

Numele socrului era varianta bulgară a lui Jordan: Iordan.

La noi exista şi o vorbă „a te ţine de iordane” sau „a pleca cu Iordanul” aşa că nu prea mă încânta un aşa nume.

Ex îmi explica, citez : „ce frumoase sunt diminutivele de la Iordan: Dani, Dan, Danciu, dar mai ales Daciu care este atât de aproape de Dacia voastră de daci cretini!”

Ex continua politica de a mă depersonaliza, de a mă umili, de a simţi cât de insignifiantă sunt.

Mă simţeam ca un gândac căruia i se acorda atenţie doar pentru a fi strivit. 

Pe la jumătatea lunii ianuarie s-au adunat destule clipe grele ….

Aflasem şi „filosofia minciunii a la Ex”:

- Orice minciună este, mai devreme sau mai târziu, descoperită dar până atunci ai atins nişte scopuri!

Nu mai scriam mamei necazurile mele dar, fie că între noi exista o comunicare telepatică, fie că mama deja s-a prins că atunci când nu scriu nimic de rău îmi merge foarte rău, prin 20 ianuarie, fără nicio înştiinţare prealabilă, a venit împreună cu soţul ei la Sofia.

Au pândit plecarea lui Ex, şi au urcat la mine. Două ore m-au prelucrat pentru a înţelege că pentru copil trebuie să plec necondiţionat.

Ne-am dus la Ambasadă, consulul mi-a dat vizele pe acte şi fiindcă Ex urma să lipsească approximativ 16 ore, am cumpărat şi bilete la trenul de seară!

Nu am luat nici un bagaj; în cazul în care Ex venea acasă mai devreme nu şi-ar fi imaginat că am plecat în România şi câştigam câteva ore până să devină suspicios. Îmi era teamă că negăsindu-mă nicăieri în Sofia i-ar trece prin cap că am fugit şi va opri trenul.

Eram ca într-un vis în care vezi cum ţi se întâmplă ceva, vezi că întreprinzi ceva dar eşti un personaj care joacă după un scenariu scris de alţii, scenariu care nu ţi-a fost dat spre lectură, nu îl ştii şi nu poţi interveni să-l modifici.

Simţeam că sunt dirijată, manipulată deşi,în egală măsură simţeam că voia mea se mula pe scenariul impus.

Trebuia să plec, trebuia să fug.