Coadă la budă, Seară Tracică, cimpoierul evacuat, caii regali şi cei doi Gheorghi

Fărâme de viață - 2.

Martie 1965.

Acte, vize, predat buletine identitate, preluat paşapoarte.

Împreună cu mama ne-am urcat în trenul spre Bulgaria, spre familia doctorului M.

Nu mai ştiu numărul vagonului dar numerele locurilor pe care şedeam eu şi mama sunt aproape descifrabile cu … oarece efort dacă priviţi fotografia noastră din compartiment!

Poate un numerolog le poate identifica şi retroactiv aş afla dacă acel drum mi-a fost de bine sau ba!

Trenul a trecut podul peste Dunăre şi ajunge la frontiera bulgară la Ruse.

O angajată a căilor ferate bulgare deschide uşa compartimentului.

Este micuţă, plinuţă, poartă o uniformă aproape neagră şi cu ochii iscoditori cercetează cu meticulozitate interiorul compartimentului de la sol până la circa 60 de centimetri înălţime şi mormăie ceva.

Ce naiba caută pe jos şi puţin mai sus de jos?!?

Îmi amintea de o altă femeie micuţă, plinuţă dar îmbrăcată în halat alb, care  cu ochi iscoditorii cerceta cu meticulozitate tot ce se ridica de la sol până la 60 cm înălţime şi mormăia ceva. Era prin 61.

Plinuţa în alb era angajata de la Salonul de Coafură de lângă Ateneul Român, unde mama se coafa săptămânal.

Eu o aşteptam pe mama cu enorm de multă răbdare aşezată lângă celelalte cocoane.

Ce mormăia plinuţa în alb?

- Vai ce de ursuleţi, vai ce de ursuleţi?!?

Era depilatoarea salonului în căutare de cliente!!!

De curând apăruse, la noi, ceara de depilat şi plinuţa, plimbându-se prin faţa scaunelor pe care şedeau clientele care aşteptau să le vină rândul la coafat   îşi racola clientele  privind expozeul de picioare mai mult sau mai puţin păroase ale damelor..

Ne-a umilit pe toate, la pachet şi  pe fiecare în particular pironindu-şi acuzator degetul per bucată femeie:

- Şi tu eşti ursuleţ!

Umilite, cu sentimentul că arătăm ca nişte sălbăticiuni demne de respingere, am ascultat reclama şi lecţia de feminitate a depilatoarei.

Ne-am depilat toate, deci şi eu, o maimuţică de 14 ani … (după câteva luni descopeream secretul timpurilor Cleopatrei şi mă depilam cu spumă de mare)

Revenind la anul 65, la trenul staţionat în Ruse, iată ce mormăia mărunţica plinuţă în uniformă aproape neagră:

- Aveţi seminţe, fructe, legume?

Am înţeles că nu era voie cu aşa ceva pentru a nu strica şi contamina cu mane. boli, viruşi ( colibacili? E coli? Asta am adăugat-o înainte de postare))  flora pomicolă şi legumicolă bulgară.

Dar de ce ochii ei iscoditori căutau la nivelul solului?

Era cumva  zona de jos, a picioarelor, locul unei ascunzători subversive? A! Cum se ascund pistoalele şi cuţitele …

… S-au poate căuta ceva urme de coji de seminţe sau cotoare de mere aruncate neglijent pe jos care să ne demaşte că avem marfă interzisă ?

La Ruse s-a urcat în tren tânărul jurnalist turc Hussamettin Unsal de la Departamentul de Ştiri al Radio Televiziunii Turce din Ankara. Numele lui având o rezonanţă puternică mi-a rămas de atunci în memorie. Se întorcea în Turcia după ce profesia îl purtase  în mai multe ţări din Vestul Europei.

Tranzita Bulgaria şi fiind singurul pasager din compartimentul nostru am ţinut-o tot drumul într-o conversaţie dinamică de parcă ne cunoşteam dintotdeauna (în franceză cu mama şi engleză cu mine) iar  timpul a trecut repede şi foarte curând am ajuns la Sofia..

                                                     N.A. Tânărul jurnalist ne-a făcut o fotografie în compartiment şi ne-a cerut adresa pentru a ne-o trimite la Bucureşti. Nu duceam lipsă de fotografii, aveam aparate de tot felul, chiar developam de mică.  Am dat adresa fără a ne gândi că ar fi vreo problemă că primim scrisori „din străinătate” capitalistă. Nici nu am avut. Prin aprilie ( 65) când am revenit la Bucureşti am primit o scrisoare a jurnalistului din Turcia cu fotografia din tren pentru care i-am scris de mulţumire.

                                                      N.A. Graţie lui Google şi memoriei mele l-am „reîntâlnit” în imaginile furnizate pe net.

Ajuns o personalitate în jurnalism Husamettin Unsal este membru al Asociaţiei Internaţionale pentru Media, Comunicare şi relaţii publice Internaţionale.

Sofia!

Nu voi descrie oraşul Sofia, „oraşul grădină” (grad gradina).

Orice „Ghid turistic” cu fotografii o face mult mai bine.

Nu sunt nici pe departe Grigore Ureche sau Miron Costin, departe de mine gândul să dau un raport cronologic, o relatare pas cu pas, clipă cu clipă a celor întâmplate şi cu atât mai puţin nu sunt un Calistrat Hogaş, un Alexandru Vlahuţă  să fac descrieri pitoreşti.

Da, romantică am fost şi voi fi dar pentru mine Romantismul, asemenea Credinţei se manifestă în intimitatea fiinţei mele. Afişarea lor în public mi se pare o impietate.

Ca urmare scrierile mele nu au nimic romantic.

Pot fi amuzante, cinice, prozaice, proaste, miştocare, dar nu romantice şi pentru dinamica textului scriu selectiv, dau fărâme de viaţă.

Esenţial a fost că am fost foarte bine primite în familia Dr. M şi temerea Penelopei cum că mama ar fi vreo fostă iubire a lui …Ulise al ei s-a risipit repede şi am petrecut 3 săptămâni minunate.

Dr. M şi-a luat trei zile libere pentru a ne prezenta oraşul dar restul zilelor aveam program de voie, alergam prin centrul oraşului, vizitam ce era de vizitat, cumpăram ce era de cumpărat,ne hrăneam exclusiv la cofetării cu cele mai minunate prăjituri (acolo se mănâncă cu furculiţa) şi ne potoleam setea cu apa minerală termală, deci caldă, servită de ţâşnitoarele, destul de multe, din oraş.

Apa minerală termală se cerea eliminată din timp în timp.

Vila doctorului se afla, conform tradiţiei vilelor care se respectă , într-un superb cartier plin de verdeaţă situat la o distanţă mare de centru. Făceam pe noi până să ajungem acolo.

Sofia avea centrul dotat din plin cu numeroase toalete publice dar, după ce coboram cele peste douăzeci de trepte spre locul de uşurare, găseam o coadă sensibil egală numeric cu treptele fiindcă începea din proximitatea uşilor celor trei toalete şi se întindea în sus pe scară, iar cele 5 – 6 persoane crispate care erau sus, pe trotuar, erau tot parte a cozii!

Da! Coadă la budă!!!

Anticameră stradală la budă!

Ne simţeam penibil.

Moştenisem de la tata darul de a ieşi din orice situaţie. După câteva momente de gândire am găsit soluţia.

Aveam nevoie de o instituţie publică cu mare aflux de public şi cu  o bună dotare … budistică! Ca număr.

După câteva minute de analiză mentală a centrului oraşului, în faţa ochilor mei se lăfăia imaginea imensului Palat de Justiţie!

L-am „vizitat”de două ori pe zi pe toată durata timpului petrecut în acea vacanţă la Sofia.

                             N.A.  Aflându-mă, în urmă cu câţiva ani, la un tribunal mare de la noi am văzut un ritual ciudat: din timp în timp, câte un salariat ieşea din biroul în care lucra, străbătea coridorul, se oprea în faţa unei uşi, se scotocea în buzunar, scotea o cheie, descuia uşa şi …intra în budă!!!!

                                        Văzând buda sub cheie mi-am dorit ca şi dosarul meu de divorţ să fi beneficiat, cu ani în urmă, de puţină protecţie, măcar cât o budă …dar cum poţi opri un arhivar beţiv şi corupt să fure, mituit, din dosare?

Acum am cam făcut-o lată!

Marele moment al vieţii mele, crucialul moment în care l-am cunoscut pe cel care mi-a fost soţ, urmează relatării despre budele sofiote!

Să bag ceva de umplutură pentru refrişarea aerului?

Nee!

Într-una din zile doctorul ne-a adus invitaţii la un mare spectacol folcloric, la o Seară Tracică.

Tracică nu tragică!

Tragică s-a dovedit că a fost după un an …

Zona centrală a Bulgariei este plină de vestigii lăsate de traci iar elementele folclorice sunt nu doar deosebite de cele din alte zone ci şi foarte frumoase.

Au cântat cei mai buni solişti; cântecele interpretate de soliste aveau rezonanţe celeste şi cereau stăpânirea unei tehnici vocale deosebite şi o voce perfectă, amplă, puternică. Au fost prezentate şi ritualuri de sorginte tracică, momente coregrafice, etc.

Un moment comic, involuntar, a fost cel al unui bătrânel de peste 70 de ani care a cântat la cimpoi; era un bun artist amator foarte bine primit întotdeauna de public.

Simţindu-se foarte bine pe scenă  moşuleţul, aşezat confortabil pe un scăunel, cânta cu multă bucurie.

Luat de cine ştie ce val, invizibil nouă  spectatorilor, sufla şi umfla cu sârg din cimpoi de peste 7 minute iar cimpoiul, oricât de virtuoz ar fi interpretul şi oricât de bună ar fi piesa, rămâne un cimpoi: îţi scârţâie pe timpane!

După 12 minute continua să cânte iar spectatorii se priveau năuci: cimpoiul deja ne spărgea timpanele!

După 15 minute publicul a început să aplaude frenetic pentru ca moşuleţul să priceapă că a cântat suficient!

Pe scenă nicio reacţie!

Auzind ropotele de aplauze moşuleţul ne acorda un bissssssss!

Cimpoiul scârţâia mai tare!

După mai bine de 20 de minute de asediu sonor pe scenă au intrat doi bărbaţi care, cu delicateţe, l-au ridicat pe bătrânel de pe scaun;  unul din bărbaţi  a ridicat scăunelul şi a plecat cu el în culise prin partea dreaptă iar celălalt l-a luat pe moşuleţ de braţ şi au pornit agale spre ieşirea din scenă din partea stângă.

În acest timp cimpoiul, plin de aer, se dezumfla sub o apăsare necontrolată a braţului moşuleţului şi scotea sunete a jale.

Seara tracică era un prilej de comuniune şi revedere a tuturor celor cu obârşiile în zona montană a teritoriului trac pe care viaţa i-a răspândit în toată ţara.

Aşadar, după spectacolul din tânăra sală „Bulgaria”  a urmat, în marele foaier o petrecere cu dans a spectatorilor.

Uimitor pentru mine a fost să văd că se dansau deopotrivă dansuri moderne şi dansuri populare. La noi dansurile populare au pătruns pe ringul de dans mult mai târziu.

Ei bine doctorul a ţinut să participăm şi la petrecerea de după spectacol.

În  marea învălmăşeală de persoane care se strigau, se salutau, se revedeau, ne face  cunoştinţă cu doi bărbaţi pe nume Gheorghi!!!

Am făcut o pauză de scris timp în care m-am pregătit de nuntă!

De Marea Nuntă Regală!

Televiziunile, cu relatările lor anticipative, cu reporterii care îşi anunţau deplasarea la Londra, m-au băgat în acea „iuţeală” a personajelor de film despre care vorbea marele critic I.D. Suchianu.

Nu, nu am dansat pe pereţi!

Am pierdut noţiunea timpului!

M-am trezit joi dimineaţa, lucru rarisim, am aspirat praful, am aruncat gunoiul, am făcut duş, m-am grimat, m-am îmbrăcat frumos şi aşteptam să-mi intre nunta în casă!

- E mâine omule, vineri 29 aprilie 2011! Azi este joi! mă aduce la realitate fiul meu.

I-a luat o ora până m-a convins că mai am de aşteptat 26 de ore.

Mi-am stricat toată ziua …

Nu am reuşit decât să pierd timpul aşteptându-i scurgerea!

În sfârşit a venit ziua mult aşteptată!

Am privit fascinanta nuntă de poveste, marea Nuntă Regală a prinţului William cu Kate Middleton.

Maliţioşii spuneau că americanii ar fi făcut-o mai fastuoasă decât a fost.

Pe măsură ce posturile comerciale de televiziune rupeau transmisia cu reclame schimbam postul.  Am ajuns pe YouTube  …

Imaginea  mare de pe ecranul calculatorului nu lăsa să scape nici un amănunt!

Din păcate s-a ajuns la faza retragerii spre Palat şi imaginea mare şi clară oferea în prim plan mult prea evidentele urmele lăsate de cai …

Nu de copitele cailor ci de fundurile lor!

Caii, cu nimic mai presus decât confraţii lor de pretutindeni, au decorat asfaltul bulevardelor cu materii fecale!

După ce au fost terfelite de roţile maşinilor de lux, fecalele au format un aromat şi suculent covor pe care bieţii căciulaţi ai Gărzii au defilat cu eleganţă!!!

Să suflu puţin peste covorul cailor …

Acum să scriu despre marea mea întâlnire cu cei doi Gheorghi în acel martie 65.

 Unul era mai mare ca vârstă,  poate de 30 – 32 ani, înalt, musculos, solid, cu o chelie bogată; azi l-aş aprecia ca aspect cu o mixură între luptătorul Zmărăndescu şi actorul englez Jason Statham.

Celălalt, mai tânărul,  era tot înalt dar zvelt, cu păr buclat negru, având acei ochi negri, superbi ai lui Omar Sharif din primul lui film „Shaytan al – Sahra” (diavolul deşertului) din anul 1954

Pe scurt cei doi nu s-au mai desprins de noi toată noaptea, vorbeam în limba rusă şi părea că ne cunoaştem de când lumea.

Omar Sharif mă curta plin de atenţie, tandreţe, iar din timp în timp îi mai traducea din cele ce discutam amicului cu alură de luptător.

Musculosul ne tot întrerupea discuţia întrebându-l curios pe Omar  precum Romică Ţociu pe Cornel Palade  într-o  secvenţă umoristică: “ce zice, ce zice, ce zice?”.

Spre dimineaţă marea seară tracică a luat sfârşit aşa că Omar îi cere luptătorului un pix şi hârtie.

Luptătorul discută cu Omar şi notează pe hârtiuţă numărul de telefon unde să-l caut spre a ne vedea în zilele următoare.

Omar ia hârtiuţa şi mi-o înmânează.

Mama îmi ia bileţelul şi-l pune în geanta ei … apoi îl aruncă! Pur şi simplu!

 Memoria mea funcţiona perfect, dar cea vizuală a fost dintotdeauna punctul meu forte.

Deşi privisem doar câteva secunde micuţa bucată de hârtie am reţinut număr de telefon!

Câteva zile la rând am reuşit să sun la acel număr, pe ascuns, de la un telefon public dar, de fiecare dată, invariabil, răspundea un individ care îmi spunea că Gheorghi. lipseşte şi îmi spunea o plologhie din care nu înţelegeam nimic. În principiu îmi spunea să mai revin.

Cum să-i spun mamei sau doctorului că m-am îndrăgostit la prima vedere?

În cele două săptămâni cât am mai stat la Sofia am sunat zilnic dar Omar era de negăsit.

Eram uşor intrigată şi vag dezamăgită. De ce mi-a dat numărul de telefon dacă ştia că este de negăsit?

Timpul a trecut şi am plecat spre România.

Doctorul ne-a condus la tren, ne-a aşezat cu grijă valizele în locul destinat bagajelor, amuzându-ne cu obişnuita lui personificare a obiectelor:

- Se simt bine acolo sus! a spus el despre valize, evident.

Am revenit în tară şi după câteva săptămâni am primit, surprinzător, o scrisoare de la tainica mea iubire.

O scrisoare de dragoste, o scrisoare îmbibată cu parfumul rozelor din Kazanlâc!

Nu, nu există minuni dar s-a întâmplat ceva cu totul minunat.

Omar, adică Gheorghi, a făcut rost de adresa mea şi mi-a scris!