Să iubim animalele (partea IV)

Au trecut ceva ani. Prin august 1968, după 3 ani de calvar, pardon de căsătorie, m-am reîntors acasă.

Într-o zi, în apropiere de casă, era staţionată o maşină. Doi bărbaţi, ardeleni, ofertau spre vânzare nişte căţeluşi. Locuiam singură aşa că m-am gândit că nimic nu mă impiedică să mă dotez cu cel mai bun prieten al omului.

Ne adunaserăm câţiva muşterii în jurul maşinii, cei 5 – 6 căţeluşi zburau din mâinile unora în mâinile altora, erau lăudaţi, adulaţi, drăgăliţi.

Eram 99 % decisă pentru puiul bej, dar 1 % din mine, adică partea ceva mai lucidă, a dat-o pe cugetare: „toate bune, dar cât de mare poate să crească, eu l-aş vrea micuţ, cam cât este acum”.

Pentru a afla răspunsul corect în privinţa dimensiunii căţelului adult, m-am adresat ardeleanului: „ – Sper că nu rămâne aşa mic!” la care omul spune vesel: „ – Nu, doamnă, că creşte uite-atâta, cât mamă-sa!” şi-mi arată un munte de câine, întins cât era bancheta din spate a maşinii, pe care, cuprinsă de euforia declanşată de prezenţa căţeluşilor, nici nu-l observasem. Normal că am găsit o modalitate de a mă retrage ...

După câţiva ani a început moda hamsterilor. Am dat lovitura: o colegă nouă, de la locul de muncă, cunoştea o doamnă care furniza hamsteri cu 80 de lei (ai anilor 1985) bucata. Colega  avea un copilaş de 8 ani care îşi dorea acest minişobolănel iar eu aveam un suflet de 8 ani care îşi dorea o vietate ... 

Am plecat cu amica mea să ridicăm comanda de trei hamsteri: unul pentru amică şi o pereche pentru mine. Am văzut eu că cel livrat pe post de mascul avea o falcă umflată, dar furnizoarea m-a liniştit spunându-mi că are punga dreaptă a maxilarului plină cu mâncare, aşa cum îşi dpozitează hârciogii hrana.

Acasă am constatat că hamsterul era pur şi simplu pocit: falca nu i s-a dezumflat 5 zile! Cum aspectul lui era dezolant l-am oferit, evident gratis pentru a scăpa cât mai repede de el, colegei de servici.

Aveţi idee ce înseamnă un hamster?

La acea vreme „îl” ştiam din pozele revistelor editate, pentru reclamă, de către magazinele germane; hamsterul drăgălaş se juca în diversele dotări,  pentru care magazinele respective făceau reclama, făcându-te să zici: „Ah! Ce scump şi deştept este!”, pe când în realitate, prostovanul se învârtea pe un cilindru încercând să ajungă, cumva, la un capăt de drum!

Dacă în poze hamsterul revărsa drăgălăşenie, în viaţa de toate zilele el, hamsterul, revărsa o duhoare caracteristică tuturor celor din familia cobailor, şoarecilor şi şobolanilor, adică „ceva plutitor în aer” care îţi mută nasul din loc!

Conform indicaţiilor, hamsterii se cresc, asemenea murăturilor, în borcane înalte pentru a se evita evadarea. Evident evadarea hamsterilor, murăturile nu fug deşi pot să emane un miros la fel de scârbos; am constatat asta când vecina aruncă la W.C. murături stricate.. Pentru a se absorbi umezeala urât mirositoare (citeşte pipi) era recomandat ca borcanul să fie umplut pe jumătate cu talaş care se înlocuia la câteva zile. Deşi hamsterul nu bea nici un strop de apă el mănâncă, pe lângă caşcaval, diverse legume şi fructe  care-i asigură „udul”. Lângă instituţia unde lucram exista un atelier de tâmplărie, dar nu cred că ar fi avut capacitatea de livra cantitatea suficientă de talaş necesară unui hamster pişăcios. În plus, nu mă vedeam deloc ducând în spate un sac cu talaş, fie asta doar odată la două – trei zile!

Aşadar am sfidat îndrumările în ceea ce priveşte talaşul: l-am înlocuit cu hârtii vechi, îngălbenite şi cu hârtie igenică. Hărtiile rupte în bucăţi erau folosite de hamster ca material de construcţie: le mozolea prin gură şi ridica în borcănoi nişte construcţii în formă de con; pe centru lăsa un gol de ventilaţie vertical având înlţimea egală cu a conului: 40 cm. Borcănoiul avea  cca. 70 cm înălţime.

Cum în perioada când m-am dotat cu hamsteriţa, mama mă rugase să locuiesc un timp la ea, m-am prezentat cu achiziţia, botezată Giluţa, acasă la mama.

Eram la serviciu când mama m-a sunat disperată: „ Vino repede că Giluţa a răsturnat borcanul şi a fugit sub vitrină. Mă priveşte sfidător după care fuge repede sub altă mobilă! Ştie că mi-e frică de ea şi mă sfidează! A început să roadă mocheta de sub servantă şi mi-e frică să nu vină spre mine!” M-am învoit de la servici şi am recuperat fiara evadată!

După câteva zile, atât mama cât şi eu, ne-am declarat învinse de mica jivină: viteza de contaminare a aerului, mai exact odorizarea puturoasă a sufrageriei depăşea orice încercare a noastră de a ne asigura un minim confort olfactiv!

Am ajuns la concluzia că ori pleacă hamsteriţa ori plecăm noi!

A plecat hamsteriţa la locuinţa mea unde am lăsat-o singură 5 – 6 zile. A şaptea zi când am ajuns acasă şi după ce mi-am improvizat o mască fitru pentru mirosuri toxice, am făcut curat în borcan, am pus hârtii curate, am înşfăcat borcanul şi împreună cu hamsteriţa l-am făcut cadou primului copil care mi-a ieşit în cale.

Modul în care mânca hamsteriţa mi-a adus aminte de un copilaş, de doar 5 ani, născut şi crescut în Suedia; a venit în România la rudele şi prietenii familiei sale şi s-a dus  în vizită la instituţia la care lucrase mama lui. Vizita lor nu fusese anunţată aşa că foştii colegi nu erau pregătiţi să trateze copilaşul cu niscaiva bunătăţi. O doamnă avea nişte napolitane; erau două bucăţele a 15 grame fiecare, ambalate împreună. Copilaşul a mâncat o bucată, deci 15 grame (!) iar bucăţica a doua a împachetat-o liniştit la loc. Contrariată, doamna l-a întrebat de ce nu mai mănâncă, nu îi place? Calm, copilaşul i-a răspuns că napolitana este bună dar omul trebuie să fie „cumpitat”! Aşa sunt educaţi acolo ...

Cumpătare a fost cuvântul care caracteriza modul în care se hrănea hamsteriţa. De regulă animalele au centrul saţului funcţional: ele mănâncă doar atât cât este necesar să-şi potolească foamea; la hamsteriţă am văzut ceva în plus: alimentele pe care i le dădeam erau bucăţi, egale ca dimensiune, de măr, pară, sfeclă, morcov şi caşcaval. Zilnic mica vietate mânca din fiecare fel de aliment câte puţin, încât bucăţelele se micşorau proporţional, spre deosebire de noi, oamenii, care în mod cert, mâncăm, după preferinţe şi pofte, un anume aliment!