Să iubim animalele (partea III)

La uşa apartamentului unde locuiam, în Bucureşti, a sunat un domn necunoscut care a întrebat de domnul doctor U. Asemenea iezilor mari din „Capra cu trei iezi”, eu şi fratele meu am eschis uşa. Domnul a spus că este în trecere prin Bucureşti şi vrea să lase un pachet pentru domnul doctor. Tata nu era medicul care să primească ciubucuri (cum este posibil să iei bani sau plocoane de la un om bolnav care are cheltuieli suplimentare din cauza bolii, spunea el), iar noi, la vârstele de 10 şi 12 ani, nici nu ştiam de aşa ceva. Omul ne-a dat pacheţelul, ambalat în câteva ziare;  cântărea cam 1Kg. Omul a mulţumit, a plecat iar noi am constatat că în pacheţel mişcă ceva ...

Am dus pacheţelul în baie şi am rupt „ambalajul” care deja era cam ud; am scuturat conţinutul în cadă şi am tras nişte urlete. În cadă au căzut 5 – 6 şerpi mici, de dimensiunea acelui Sisi din textul anterior.

Am stat cu frică, în baie, păzind şerpii, pregătiţi să-i trăznim cu pompa de desfundat chiuveta în caz de agresiune.

A venit tata, ne-a tras o lecţie de morală, nu pentru că am deschis uşa unui necunoscut ci pentru că am primit un pachet, care mare sau mic, pentru el tot ciubuc era. I-am arătat şerpii iar tata ne-a explicat că aceştia sunt pui ai peştilor, mari călători, din specia anghilelor,  cu aspect de şarpe (anguillas vulgaris, sau hel, sau ţipar, sau vârlan, sau fusar, aduşi în 1886, de un neamţ, la gurile Dunării).

Când a început sezonul estival eu am plecat cu tata la Eforie, fratele, bolnav de inimă, a plecat cu mama la munte. Anghilele, ţiparii pe limba noastră, au fost strămutaţi din acvariu în cadă pentru ca în urma evaporării apei să nu rămână pe uscat. Când ne-am întors, după 4 luni, apa secase complet din cadă iar peştii dispăruseră fără urmă! Niciun scheleţel, nicio pielicică, nimic. Cum cada avea scurgerea astupată cu dopul, probabil au sărit prin W.C. în canalizare unde nu au mai simţit lipsa apei ba au avut şi ceva în plus!

Peste un an am găsit, tot la Eforie, o broscuţă ţestoasă, tot de lac, cu un diametru al carapacei de 2,5 cm, dimensiune care se încadra în normele animalelor acceptate de mama acasă, la Bucureşti.

Broscuţa a primit un terariu din sticlă, cu un mic bazin cu apă, teren de pământ şi roci roz din cristale de calcar aduse de la Agigea. (Ţestoasele de lac trăiesc deopotrivă pe uscat şi în apă. Mă întreb mereu ce chinuite şi frustrate sunt broscuţele de lac pe care le cumpără copiii şi le cresc doar în apa acvariilor!). Într-un ghiveci făceam cultură de râme, pe care Bobiţa le mânca cu plăcere, alături de diverse sorturi de verdeaţă. Când eram în pană de râme, Bobiţa primea salam tăiat ştraifuri subţiri care imitau râmele adormite. Sunetele emise prin lovirea a două cuţite erau chemarea broscuţei la masă (pe principiul reflexului lui Pavlov): venea repede în bazinul cu apă unde lupta cu hrana vie.  

Bobiţa a trăit (şi a crescut pâna la 10 cm diametru) astfel 6 ani; mai precis până când eu, suflet ingrat, am plecat pe alte meleaguri pentru a găsi fericirea matrimonială ... şi fie de tristeţe, fie din cauză că mama a uitat să îi dea să mănânce trei luni, broscuţa a sucombat lăsând în urmă o carapace decalcifiată şi transparentă aidoma unui valoros porţelan chinezesc din care se făceau, în timpuri trecute, ceşcuţele pentru servit ceaiul.