Să iubim animalele (partea II)

Prin anii  54 – 59 tata lucra vara, ca medic detaşat, la Eforie Nord.

Locuiam într-o vilişoară şi prima încercare de a achiziţiona un animăluş de companie s-a soldat cu evadarea animăluşului, care era de fapt o pasăre, care mai precis era un pui de cioară!

L-am găsit ţopăind, şi el şi eu, pe o zonă de verdeaţă. Nu era capabil să zboare aşa că, împreună cu fratele meu, am legat o sfoară de unul din picoarele bietului pui de cioară. De pe terasa de la etajul doi al vilei aruncam cu cioara care ... ajungea repede la sol, de unde, la fel de repede o ridicam printr-o manevră ameţitoare, nu pentru noi ...

Liniştiţi că cioara nu zboară am lăsat-o pe terasă, prinsă cu sfoara de balustradă. După câteva zile de antrenamente dure, hrănită cu bucăţele mici de legume şi fructe crude, pe care i le îndesam pe gât deschizându-i cu forţa ciocul, mica pasăre, probabil revoltată, a zburat cu sfoară cu tot...

Peste câteva săptămâni am găsit un nou animăluş de ... companie?

Era un puiuţ de şarpe de cca 30 – 40 de centimetri şi circumferinţa de cca. 2 cm şi ceva!

Fascinanta inconştienţă a copiilor! Tot cam atât avea şi vipera, pe care, peste doi ani, avea să o omoare salvându-ne de muşcătura ei, Dau, studenta vietnameză pe care tata o salvase de la moarte!

Primii studenţi asiatici care au venit în Romania – coreeni şi vietnamezi – erau afectaţi de o maladie ciudată care se termina cu decese.

Nu se ştia din ce cauză. Tata a dedus, din anamneza tinerilor, că ar fi vorba de un parazit contractat în urma consumului de peşte oceanic crud, servit pe vapor. Tata era internist – cardiolog. Băiat frumos, tata a intrat în graţiile unei mari parazitoloage, s-a specializat în parazitologie şi a reuşit să descopere parazitul care se dezvoltase în ficatul tinerilor studenţi asiatici. I-a tratat şi le-a salvat vieţile. Hoang Thi Dau şi Nguyen Ngoc Hung, o fată şi un băiat, vietnamezi, ne-au devenit prieteni apropiaţi şi vara îi luam cu noi la mare.

Într-una dintre plimbările noastre prin liziera dintre Agigea şi Eforie Nord, zonă sălbatică pe atunci, trebuia să sărim peste un şanţ lat de 80 de centimetri. Cu ochii ageri Dau a remarcat vipera de cca. 40 cm care, din şanţ, se pregătea de atac. Aproape instantaneu, Dau a fixat capul viperii cu băţul pe care îl avea în mâna dreaptă, iar cu mâna stângă a pus o piatră pe coada viperei. Nici astăzi nu-mi dau seama unde şi când a găsit atât de rapid o piatră cu o greutate şi o dimensiune capabile să imobilizeze mişcarea de metronom a cozii viperei. A ridicat o altă piatră plată pe care a pus-o pe capul viperei şi, fără frică, Dau s-a urcat – crăcănată – pe cele două pietre şi prin mşcări de picioare a zdrobit capul şi coada viperei!

Să revenim la puiul de şarpe care, din fericire, era un paşnic, inofensiv şerpişor de casă. Şuierăturile lui i-au adus şi numele de Sisi. Pe Sisi l-am îngrijit bine dar, din păcate, după trei sătămâni, fiind odimineaţă foarte rece de septembrie la mare, l-am declarat mort şi l-am aruncat la gunoi. Mai târziu am dedus că stătea doar amorţit din cauza temperaturii scăzute în primele ore ale dimineţii...

Astăzi nu aş mai repeta această greşală deoarece eu însămi trăiesc la temperaturi de reptilă. În urmă cu 30 de ani, eram internată în spital; nu avam febră dar, conform uzanţelor, ni se dădeau termometre la orele 6 dimineaţa şi 6 seara,iar temperaturile fiecărui pacient erau înregistrate într-un grafic pe fişa fiecăruia. Atunci am văzut că la ora 6 dimineaţa aveam 34,6 grade Celsius, grade la care mă simt perfect! Pe timpul zilei ajung la 35,2 grade Celsius iar la 36,2 am stare de om bolnav.

Se pare că această temperatură m-a determinat să-mi placă reptilelele şi batracienii. Unde găseam o baltă, acolo eram cu mâinile scotocind în mâl şi jucându-mă cu broaşte şi mormoloci. Nu-mi displăceau nici aşa – zisele broaşte râioase pe care le găseam în parcurile bucureştene.

După o practică de cca. 15 ani în joaca cu batracienii pot să afirm că niciodată nu se pot face negi de la contactul „piele broască – piele om”; nu veţi păţi nimic nici atunci când bietul brotac, obosit şi plictisit, face pipi pe mâinile voastre.

Din păcate broaştele sar afară din vasele care le găzduiesc iar mormolocii sunt aruncaţi de familie ... 

În aceste condiţii normal că următoarele animăluţe de casă au fost nişte broaşte, dar ţestoase ...

Prima mea ţestoasă era un ditamai calupul găsită pe câmpul sălbatic de lângă Eforie. A mişunat agitată două zile prin camera noastră de la vila medicilor, iar în a treia zi a ouat în balcon 14 ouă mici şi roz. Din motive de „veto”  broasca nu a devenit bucureşteancă! Precizare: la noi drept de veto avea numai mama …