Notă pe merit

Venisem în mare grabă în România la sfârşitul lui iulie 1968. Nu apucasem nici măcar să-mi iau actele de la facultate. Le-am primit după mai puţin de o lună prin amabilitatea unor oameni adevăraţi care m-au apreciat şi nu m-au considerat câtuşi de puţin o străină.

Programa şcolară a VISI Sofia era foarte diferită de cea a Institutului „Ion Mincu”şi neconcordanţa dintre materiile studiate acolo şi aici în primii ani au determinat conducerea Institutului să-mi echivaleze un singur an. Am intrat în anul II având bucuria să am nişte colegi minunaţi. Cred că ei au alcătuit una din promoţiile de arhitecţi foarte buni.

Încărcătura cu care venisem din Bulgaria era prea mare pentru mine şi ostilitatea celor care ar fi trebuit să-mi fie îndrumători mi-a alungat orice interes pentru arhitectură. Nu acuz pe nimeni şi îmi asum partea mea de vină pentru perioada trăită ca student la „Ion Mincu”. Studenţia mea s-a suprapus cu lungul meu proces de divorţ , întins pe o perioadă de peste 6 ani!  Toate, absolut toate termenele de divorţ au fost în sesiuni în general şi în perioade când activitatea mea de student îmi cerea timp şi linişte. Nu le-am avut. Trebuia să dispar, să mă ascund câte 3 – 4 săptămâni.  Decanatul a înţeles situaţia dar în rest nu prea ştia nimeni ce şi cum aşa că existau tot felul de comentarii, insinuări şi răutăţi fiindcă mi se aprobau predări de proiecte în afara termenelor. Amănuntele acelor timpuri sunt cuprinse în alte scrieri acum vreau să zâmbim puţin aşa cum face românul haz de necaz.

Lunea, miercurea şi vinerea după amiaza aveam orele de proiectare, coordonate de un profesor şi doi asistenţi.

Nici un cadru didactic nu s-a arătat curios de unde aterizasem direct în anul II, nu m-a întrebat nimeni ce ştiu şi ce nu ştiu, etc. Distanţa profesor – student contrasta total cu amabilitatea profesorilor bulgari car ne apelau cu acel „colega arhitect”.

Primul proiect era o casă la ţară. Auzeam cuvinte noi precum şarpantă, popi, astereală, supantă, împolată, cosoroabă, şiţe şi probabil păream ultimul tâmpit fiindcă nu ştiu ce sunt.

Casa la ţară normal că se încălzea cu sobe iar sobele, pentru a fi instalate şi a da tot ce pot ele mai bun, căldură, au nevoie de coşuri. Nu, nu de bube pe faţă ci de acele binecunoscute coşuri de fum, care străpung acoperişul înălţându-se deasupra caselor. Construcţia unui coş de fum necesită o anumită aşezare a cărămizilor încât să obţii anumite dimensiuni ale golurilor din zidărie în funcţie de câte sobe se vor racorda la acel coş.

Învăţasem în Bulgaria câteva tipuri de „legături”, îmbinări ale cărămizilor pentru a obţine un coş. Aleg  şi desenez cea mai complexă şi savantă metodă de a îmbina cărămizile şi, la ora de corectură a planurilor, domnul profesor se uita lung pe foaie după care priveşte arogant spre mine. Evident nu meritam să mi se adreseze cu acel obişnuit „domnişoară” ci cu ceva mult mai nasol pentru a-şi arăta totala desconsideraţie  Aud vocea plină de ostilitate a profesorului:

- Păi, duduie, dumneata nu ştii nici măcar să faci un coş!!! Dumneata nu ştii nici măcar să desenezi o cărămidă!

Ba ştiam şi coşul ar fi fost foarte bun în Bulgaria. În România nu!

Aici îmbinarea cărămizilor este mult mai simplă  (construcţia coşurilor s-a  învăţat în primul an), dar pentru mine cărămida era într-adevăr o problemă şi în ceea ce mă priveşte trebuie să recunosc : da, am „folosit” cărămizi bulgăreşti! De unde să ştiu că la noi cărămizile au alte dimensiuni?

Venită din şcoala bulgărească de arhitectură unde prezentarea proiectelor avea rigoare germană m-am trezit total nepregătită în faţa unor tehnici de redactare mult mai diferite.

Redactarea de aici era foarte laborioasă şi artistică. Proiectele erau pline de tot felul de bibiluri, haşuri dese, foarte dese, extrem de dese, grosimi  - subţirimi de linii,  umbre realizate din puncte şi punctişoare mai dese sau mai rare, mai fine sau mai grosolane după cum trebuiau să se evidenţieze umbrele în plan apropiat sau plan îndepărtat, copăcei în plan, copăcei de faţadă, ierburi, vegetaţii, floricele, frunze ,etc.

Mario, un minunat fost coleg de liceu care s-a nimerit a fi student în an cu mine, mi-a arătat cum să-mi  îmbunătăţesc redactarea proiectului folosind aceste tehnici.

Într-una din primele zile de redactare a proiectului, pe la ora şase a trecut un domn mai în vârstă care ne-a aplicat o ştampilă pe coala de hârtie lipită de planşetă (pentru a se evita frauda de a se preda altă lucrare). Peste un timp vine Mario, se uită peste lucrare, îmi spune cam ce bibiluri să mai pun şi rosteşte ceva despre un moş. Atelierul de proiectare era scăldat de muzica unor meritoase formaţii străine,  aşa că nu am înţeles prea bine ce vrea Mario de la acest moş şi am dorit să-l ajut:

- Tocmai ce a trecut pe aici!

- Cine?

- Cum cine? Moş Trofonţ!

- Cineee?!!

- Păi moş Trofonţ, nu este cel care pune ştampila pe foaie, de el întrebi?  

Se pune Mario pe râs şi când îşi mai revine îmi spune că se referea la  moştrofonţi!

Moştrofonţii erau nişte încârligături de linii continue care descriu tot felul de spirale, mici cercuri, evident imperfecte, neînchise, înghesuite unul în altul!  Cu tradiţionalul rapidograf suprafeţele albe de pe proiect erau „populate”, umplute cu aceşti moştrofonţi care puteau să reprezinte o zonă de verdeaţă. Proiectul căpăta un aspect plăcut deşi munca era migăloasă.

Venind etapa finală, cea de „subtitrare” a celor prezentate pe planşă, am constatat că cele mai minunate scrieri cu kirilice nu se pot adapta la română. Atunci Mario m-a învăţat un scris foarte simplu cu o peniţă graphos de 2 ,5 milimetri. Literele se formau din verticale groase, mai lungi sau mai scurte în funcţie de litere; verticalele erau unite cu linii orizontale foarte subţiri de 0,1 mm pentru a închide literele.  Scrierea aceasta era cea mai simplă şi cea mai rapidă doar că cerea atenţie mărită. Mario care lucra şi la proiectul său, a trasat verticalele în grabă aşa că literele b şi d erau scrise invers. Proiectul meu de casă avea : .1. plan parter 2. faţabă norb 3. faţabă sub şi 4. plan sudsol!!

O amintire frumoasă este aceea a distinsului profesor Alifanti.

Într-o zi se chinuia de peste o jumătate de oră să îl determine pe un bun şi apropiat coleg să modifice ceva la un proiect. Colegul îşi susţinea ideea fără a aduce argumente care să-i susţină alegerea. Pur şi simplu nu dorea să renunţe la ideea lui de parcă schimbarea ar fi însemnat abandonarea propriei progenituri.  Profesorul avea câteva motive serioase care în mod normal ar fi determinat pe oricine să accepte schimbarea. În cele din urmă, epuizat, profesorul îi spune:

- Hai să o luăm altfel! Ţie îţi place cum arată?

Colegul a cedat fără replică.

O astfel de abordare a avut şi la un proiect de mic hotel la munte unde a brevetat W.C.-ul în consolă!!

Cu mult umor domnul profesor i-a explicat cum sunt closetele la români:

- 1. tip tufiş 2. tip groapă cu scaun deasupra ascunse privirii de o construcţie de lemn ca o căsuţă şi 3.  closetul de la oraş cu apă de la rezervor.  La tine, spuse profesorul, zona cu W.C.-uri de la etaj  este situată în consolă, nu se suprapune peste cea de la parter deci, ori se aruncă direct „totul” în gol ori se vor face ţevi de scurgere în unghi drept ca să ajungem la cea mai apropiată canalizare!

De bunul meu mă coleg mă leagă o serie de amintiri extraşcolare frumoase dar şi o întâmplare care a fost determinantă pentru mine. Mi-am dat seama că dacă dai de un profesor care nu te înghite mai bine pleci!

Profesorul era cel cu „duduie”!

După ce am avut tema de proiect „Teatru” a urmat un proiect de decorare sală de teatru. Notele mici cu care mă gratula profesorul mă scârbiseră în aşa măsură încât nu lucram deloc la proiect dar îl ajutam la redactare pe bunul meu coleg. Proiectul lui era aproape gata şi colegul, talentat absolvent al „Liceului de arte plastice”, hotărăşte :

- Vezi ce mai este de făcut pe la mine că eu îţi fac proiectul tău!

A ales să facă o cortină decorativă. Tot sufletul lui de artist a fost pus în acea planşă şi după ore de lucru frenetic cortina „mea” este gata. La ora predării lucrărilor, obosiţi am plecat cu grupa să ne destindem la o bere.

Vine ziua notelor.

Bunul meu coleg, pe a cărui planşă mai robotisem şi eu, a luat nota 9!

Bunul meu coleg, pe planşa lucrată pentru mine, deci pe planşa care purta numele meu,  a luat nota 3 (trei)!!!!

A fost o notă pe merit? Pe meritul cui? Colegii, preocupaţi de ale lor nici nu au ştiut ce a fost cu lucrarea mea dar el, bunul meu coleg a rămas cu un gust amar văzând ce înseamnă nedreptatea.

O vară întreagă făcusem sute de fotografii: aranjasem să dau probele pentru operatorie la IATC. ,transferul era acceptat dacă  lucrările şi probele pe care urma să le susţin în toamnă ar fi fost convingătoare. Ca de obicei, pe când credeam că lucrurile merg bine şi pentru mine, viaţa mi-a fost brusc dată peste cap, bulversată de cel mai mare rău pe care l-am trăit:  răpirea micului meu fiu Alexandru,, la vârsta de 4 ani şi jumătate şi trecerea lui frauduloasă peste graniţă. Demersuri prin două ministere, încercări eşuate în faşă de readucere a copilaşului,  mi-au anihilat dorinţa de transfer, de un nou început, de a face ceea ce ştiu că pot să fac şi pot să fac bine.

La sfârşitul anului V (cinci) de studii se pare, că am ajuns la saturaţie atât eu, tracasată de ostilităţile nedrepte ale unora şi de termenele procesului de divorţ care îmi aruncau în aer predările de proiecte, cât şi Decanul, cel care trebuia să-mi aprobe amânările de proiecte..

- Oamenii au probleme dar le mai şi termină! La dumneavoastră nu se mai sfârşesc niciodată! a spus el cu tristeţe. Luaţi o diplomă de conductor arhitect, este o diplomă tot de studii superioare doar că nu puteţi accede în funcţii de conducere…

Nici nu era cazul, nu am aspirat niciodată la aşa ceva.

Mi-a propus să accept o Diplomă de conductor arhitect care se obţinea de către absolvenţii a trei ani de arhitectură. Fiindcă terminasem 5 ani un proiect din anul V a fost echivalat cu lucrarea de diplomă.  Era un proiect notat cu 7 ca toate proiectele mele, mai puţin cel notat cu 3, pe care mi-l lucrase bunul meu amic şi unul, lucrat cap coadă numai de mine, notat cu 8!

Precizez că notele mediocre le aveam la proiecte. La examene aveam destule note de 9 şi 10 dar , pentru mine, cea mai importantă notă a fost tot un 8 la spaima studenţilor: teoria structurilor.

În anul II, eram proaspăt venită în România şi acomodarea a fost destul de dificilă din cauza problemelor mele. Nu gândeam încă deloc în română şi mi-a fost frică de examen; asistentul mă căuta să intru în examen, lucrarea pe care o dădusem îmi permitea acest lucru. Am plecat acasă în ideea că dau examenul la toamnă, dar toamna s-au ivit nişte probleme în perioada examenelor restante şi … am bisat anul!

Anul următor, la examen,  marele profesor Alexandru Cişmigiu mi-a dat carnetul de note spunând:

- Şase , că eu cinci nu dau!

Pe atunci eram în perioada când amnezia post moarte clinică încă mă bântuia destul de tare şi în timpul examenului  mi-a fost imposibil să-mi amintesc formula ariei triunghiului !!

Un nou an , noi „cuceriri” în domeniul teoriei structurilor şi un nou examen.  La oral domnul profesor îmi dă carnetul fericit că am ştiut perfect dar nu uită să-mi spună:

- Ai ştiut subiectul perfect, ai nota 8! Fetele nu ştiu de 10 şi dacă te-aş mai asculta nu ai şti totul la fel de bine!

Aşa era! Învăţasem după metoda normală, adică însuşirea logică a materiei dar cum timpul nu-mi ajungea să fac lectură, repetare, memorare logică, am dat-o pe folosirea calităţilor mele de aparat fotografic: priveam foaia cam 5 – 7 minute şi o memoram ca pe o imagine fără a citi nici un cuvânt sau schemă!! La examen răsfoiam mintal foile până îmi apărea în faţa ochilor pagina de care aveam nevoie pe care o citeam cu uşurinţă. Dacă mi-ar fi cerut simultan material de pe mai multe pagini într-adevăr eram în dificultate.

Să revenim l a singurul meu proiect notat cu 8. Era din perioada în care profesor ne era domnul Alifanti ,un om cu totul deosebit, sensibil, delicat, corect şi apropiat de studenţi.

Staţi jos să nu cădeţi când veţi afla tema proiectului:  „Castelul lui Dracula” !!! D a, era cam prin anul 1974 şi cerinţa era formulată ca din partea Ministerului Turismului care dorea ridicarea unui  Castel Dracula pentru a stimula dezvoltarea turismului. Deci nimic nou sub soare! !

Redactarea proiectelor mele era de obicei foarte tehnicistă, bărbătească, dar de data asta m-a ajutat şi trusa Graphos primită din Olanda, după ce trusa Rapidograf mi-a fost furată din casă în timp ce mă refăceam în spital după o moarte clinică.

Contrastul dur dintre alb şi negru, umbrele puternice, lipsa semitonurilor şi a oricăror zorzoane de redactare, zidurile imense, întunecate, labirintele în pantă, bufniţele şi liliecii totul crea atmosfera de groază necesară.

Mi-am pus tot talentul lugubru în funcţiune, amintindu-mi de o anume  perioadă din viaţă când aerul rece îmi şuiera, în întuneric, în ceafă, nu între ziduri sinistre ţi negre ci între albe piramide de sare! În absenţa luminii albele piramide erau hidoase înălţimi negre de care mă atingeam, simţindu-le umezeala, încercând să nu cad în canalul de apă, evident sărată, aflat de partea cealaltă a podeţului îngust din lemn, întrebându-mă unde şi când voi fi lovită…

În sfârşit notă pe merit! Trăiască Dracula Vodă!