Ne place şcoala? - Pisica bulgărească versus pisica românească

O tânără m-a întrebat dacă mie mi-a plăcut la facultate. I-am răspuns că mi-ar fi plăcut dacă facultatea era cea de medicină şi nu cea la care m-au împins cu de-a sila „şefii” mei: mama şi soţul meu (Ex).

Poţi da sfaturi unui tânăr dar, cu toate bunele intenţii părinteşti, este bine să-l laşi pe el să aleagă ce doreşte să studieze. Dependenţa financiară a proaspătului absolvent de şcoală duce adesea la acceptarea fără drept de contestare a profesiei deja aleasă, cât se poate de subiectiv, de către părinţii finanţatori.

Vizita pe care mama a făcut-o unei prietene a marcat ratarea unei profesii mulate pe sufletul meu, cea de medic.  Exuberanţa cu care fiica prietenei povestea despre atmosfera deosebită din Institutul de Arhitectură bucureştean au inspirat-o pe mama să aleagă pentru mine fără a ţine cont  că fiica doamnei iubea arhitectura  şi avea talent de arhitect pe când eu preferam să tămăduiesc oameni. Fiica prietenei mamei  este un arhitect deosebit, eu nu am devenit medic dar nici arhitect nu pot să mă consider.

Nu am avut niciodată frustrări legate de inerentele nedreptăţi pe care şcoala ni le oferă ca la „Surprize, surprize … ” încă de la vârste fragede.

De obicei când şcolarii de vârstă mică sunt nedreptăţiţi de către profesori, părinţii sunt cei mai afectaţi. Cu precădere mamele  nu suportă să îşi vadă puii nedreptăţiţi şi astfel micuţii, mai mult sau mai puţin stresaţi de şcoală vor fi cu certitudine bine stresaţi din cauza reacţiei exacerbate a părinţilor.

Eram elevă în clasa I-a. Citeam de la vârsta de 5 ani aşa că, la ora de lectură sau atunci când trebuia să lipsească de la clasă, învăţătoarea mă lăsa să le citesc poveşti, de la catedră, colegilor mei. Pe la sfârşitul clasei a II-a au învăţat să citească şi ceilalţi colegi. Printre ei era şi o fetiţă a cărei mamă era învăţătoare. Din momentul în care fetiţa de învăţătoare a învăţat să citească destul de bine învăţătoarea a pus-o numai pe ea să citească la ora de lectură. Pe mine nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Dar mama lui X, mama lui Y şi mama lui Z au transmis ştirea până la urechile mamei mele care, revoltată,  mi-a zis:

- Scot comisie de la Minister!!

Comisie ca să ce? Note mai mari decât aveam nu existau. Ce era aşa de supărător că lectura o făcea altă fetiţă, fie chiar şi fetiţa unei învăţătoare? .

Deşi nu reţin motivele, în timpul primilor 4 ani de şcoală au mai fost câteva lansări de atac de genul „scot comisie de la Minister” pe care le-a anihilat tata.

Revin la întrebarea tinerei dacă mi-a plăcut la facultate. 

Sigur că mi-a plăcut! Am început studiul arhitecturii în Bulgaria. Pe principiul că limba bulgară se aseamănă cu limba rusă şi considerându-se că nu sunt întotdeauna un „krăgăl idiot” am fost obligată să intru direct în anul I de studiu eliminând anul de studiu exclusiv al limbii bulgare. A, „krăgăl idiot”  era expresia cu care eram gratulată de fostul soţ atunci când nu mă ridicam la nivelul lui de inteligenţă. S-ar traduce prin idiot sferic!!! După părerea lui Ex. sfera este entitatea atotcuprinzătoare , deci posedam idioţenie totală sau mai direct spus eram pe dea-ntregul idiot!!! ( În limba bulgară poţi spune, de exemplu, atât orfan de ambii părinţi cât şi scurt „krăgăl orfan” adică pe dea-ntregul orfan sau orfan sferic dacă traducem cuvânt cu cuvânt!!!)   

Trei luni sunt suficiente să înveţi o limbă străină la ea acasă şi încă câteva luni pentru a prinde subtilităţi lingvistice.

Ei bine, cum să nu-ţi placă când colegii se tăvăleau pe jos de râs la perlele pe care le scoteam noi străinii! Ne explicau cum ar fi trebuit să spunem şi ce a ieşit pe gura noastră! Numai un om lipsit de simţul umorului nu s-ar fi amuzat de propriile greşeli. Prima mea perlă a fost la fizică: în loc de „Sunet şi Zgomot” adăugând un singur „ă” în plus a ieşit „Sunet şi Frunziş”! Ei, da au fost şi cazuri când ne învăţau prostii. „Eşti o lichea mare şi dulce” m-am adresat acasă soţului după cum m-au învăţat colegii. Cuvântul dulce îl ştiam, se asemăna cu dulce din rusă dar cine să bănuiască că acel „leke”, preluat din turcă înseamnă pată, scursură, lichea, dar cu o încărcătură de josnicie a caracterului unui om mult mai mare decât la noi. 

Prima lună priveam la tablă, la cursuri, ca un viţeluş nemulţumit că nu pricepe nimic  

Prima lecţie la desen. Profesorul strigă catalogul. Cum se face că toţi cei 10 – 12 strigaţi au ultimul nume Papkă?

Aha!Aflu că la avizier era comunicat să se vină la lecţii cu o ditamai papka, adică mapă pentru desene! Profesorul, cu o privire curioasă, întrebătoare, striga numele studenţilor urmat, fără pauză, de cuvântul mapă. Cei care aveau mapa o ridicau ca pe un trofeu şi o agitau în aer. Eh, boboci jucăuşi!

Aveam cu mine o „pisică” cumpărată din România. Oare mai există astăzi? Se numea pisică acea plăcuţă de lemn pe suprafaţa căreia era aplicată folie de şmirghel. Evident o foloseam la orele de desen pentru ascuţirea minelor de creion.  Asistentul  m-a luat deoparte ca să-mi explice savant că pisica românească este prost făcută! Avea 4 centimetri lăţimea spre deosebire de pisica bulgară care avea doar 2,5 cm şi în plus avea aplicată o bucăţică  de stofă pentru şters mina de reziduuri de pilitură de mină! Dar nu stofa era marea problemă ci faptul că lăţimea pisicii era prea mare: 4 cm!!! Asistentul a apucat cu mâna stângă pisica de coadă, capătul celălalt l-a îndreptat înainte şi a ascuţit o mină pentru desen.

- Vedeţi? Jumătate din suprafaţa abrazivă, mai precis jumătatea stângă a pisicii rămâne nefolosită! Nu se poate folosi!

Fără să zic nimic am apucat şi eu pisica de coadă, tot cu măna stângă, am direcţionat celălalt capăt spre piept şi am ascuţit mina folosind jumătatea stângă, aia „neutilizabilă” a pisicii!! Totul dintr-o uşoară răsucire din încheietura mâinii. Dacă i-aş fi spus că eu sunt de fapt stângace ar fi fost interpretat ca o invitaţie să facem un tandem la folosirea pisicii, unul pe dreapta altul pe stânga, aşa că am tăcut.

După un timp am început şi orele de pictură iar asistentul zăreşte pe masa mea cutia mea de acuarele.

- Ia te uită ce greşit sunt puse culorile!zice el ridicând spre analiză cutia. Cum au pus culorile? Când vrei să alegi culoarea potrivită te derutează  amplasarea haotică, când pe fond negru când pe fond alb a tabletelor de acuarelă!

Cutia de acuarele pe care o critica asistentul era de fapt ambalajul din carton al cutiei metalice cu acuarele. Producătorul o fi considerat că face cutia mai atrăgătoare dacă pe acest ambalaj din carton imprimă două rânduri de pătrate ca la tabla de şah, deci o alternanţă de pătrate albe şi negre.  În interiorul pătratelor erau plasate cercuri colorate în culorile tabletelor de acuarelă care se aflau în cutia metalică.

Fără vorbe deschid cutia de carton, scot cutia metalică, neagră şi o deschid: interiorul emailat al cutiei era alb imaculat deci nicio derută în alegerea culorilor! Răsucesc cutia şi citesc cu aşa zisă uimire ceea ce ştiam de când cumpărasem culorile: made in Czehoslovakia!!

Astea au fost mici, foarte mici răutăţi care rămân în memorie în fişierul „care pe care”.

O amintire deosebit de frumoasă va rămâne aceea a profesorilor din Sofia, aproape toţi şcoliţi fie în Germania fie în Franţa. Aceşti minunaţi profesori, oameni cu vârste de peste 50 de ani , ni se adresau nouă, studenţilor de 19 – 20 de ani cu cuvintele „colega arhitect”!