Ne place şcoala? - Noi, restul lumii!

Anul meu de studii număra 9 studenţi străini cu care eram foarte  apropiată conform principiului separării în: bulgarii şi noi, restul lumii!

Spun asta fiindcă, în timp ce colegii bulgari mergeau la cursurile  politice de marxism sau socialism ştiinţific, studenţii străini făceau un curs despre mişcările de eliberare de sub colonialism, adică un fel de educaţie politică servită delicat cu linguriţa. 

Cea mai bună prietenă a mea era Mentuab, o puştoaică din Etiopia, de o frumuseţe aproape ireală, provenind dintr-o familie bogată, spre deosebire de Fuad, un băiat dintr-o familie etiopiană modestă. Trăsăturile amândurora erau 100 %  europene deşi pielea lor era de cel mai fascinant negru brun. Eram mereu împreună şi ne ajutam reciproc la lecţii.  

Mentuab descoperise în Bulgaria două fericiri alimentare: muştarul şi iaurtul bulgăresc! Muştarul i s-atras de la mine. De mică mănânc muştar cu orice!Mai puţin cu îngheţată!

Mentuab nu era prea înaltă dar era foarte frumos dezvoltată. Venise în Bulgaria cumai mult de un an înaintea mea aşa că apucase să mănânce aproape 200 de kilograme de iaurt! Îmi spunea, mângâindu-şi în glumă diverse părţi ale corpului :

- Uite aici este iaurtul! Şi aici! M-am îngrăşat de la el!

Aş, arăta minunat!

Iaurtul bulgăresc este fermentat graţie unui ferment natural specific zonei Munţilor Balcani. Iaurtul destinat consumului „la domiciliu” era adus la magazine pentru comercializare în nişte vase circulare cu un diametru de circa 45 cm, înalte cam de 25 cm iar o familie cumpăra cel puţin 2 kg odată.  Iaurtul, luat de vânzător cu o paletă circulară pentru a fi pus în vasul clientului, stătea pe paletă asemenea unui calup de unt. Avea consistenţa unei mămăligi bine legate, nu era o leşinătură încleiată cu gelatină de oase sau alţi gelifianţi, gen gumă guar, caragenan, xantan, conservanţi şi alte mârşave E-uri.

Dacă tot am dat-o pe iaurt, iată o fază haioasă la un mic magazin de lactate. Vânzătorul, pentru a nu mai fi deranjat de clienţi, a scris cu litere uriaşe un anunţ pe care l-a pus în vitrină:

„Lapte dulce nu avem iar iaurtul s-a terminat” !!!! 

Carlos şi soţia sa Rosa Maria erau cuplul cu vederi stângiste din Columbia. Carlos era o enciclopedie de informaţii istorice şi geografice care ne uimise cu teoriile lui despre originile etiopienilor despre care spunea că,  iniţial, au fost o rasă albă!

Cele două sirience înalte, graţioase, delicate,  atât de frumoase încât era uşor să le găseşti în sala de cursuri.  Niciodată nu am întâlnit pe cineva care să vorbească, să rostească cu atâta eleganţă; aşa ceva nu se poate învăţa , aşa erau ele de parcă toată spiritualitatea arabă li s-a transmis, pe neştiute căi, ancestral.

Liza, o prietenă la fel de bună ca ş iMentuab, era rusoaică şi venise în Bulgaria să studieze şi să cunoască ţara tatălui ei pe care nu apucase să-l cunoască! O părăsise pe mama ei înainte ca Liza să se fi născut şi pe deasupra murise după vreo 10 ani! Liza a trăit în Taşkent alături de mama ei pe care o aştepta să vină să se stabilească amândouă la Sofia. Era deosebit de delicată, avea acel suflet romantic slav dar era şi o fire veselă.

Eu?! Româncă, 18 ani jumătate. România nu trimetea studenţi în Bulgaria. Eram prima româncă, poate şi singura, care a fugit din ţară socialistă în ţară socialistă! Ce m-a supărat aşa de rău? Consiliul de Stat! Depusesem actele pentru aprobarea căsătoriei şi după o lună de aşteptare – cam mult pentru câtă răbdare poţi avea la 18 ani – m-am dus glonţ  în audienţă la Consiliul de Stat să aflu de ce durează aşa mult!

Ce mi se spune?

- Termenul de răspuns la memoriul dumneavoastră este de doi  ani!!Atunci veţi primi răspunsul care poate fi pozitiv sau negativ.

Răspunsul m-a intrigat şi furioasă i-au legătura cu cel care urma să-mi devină soţ.

- Vino aici cu acte de turist şi rămâi aici. Vom încheia căsătoria fără aprobare şi îi vom forţa să o accepte şi să o recunoască. Mergem şi la ONU pentru aprobare!

Colegul din Nigeria, înalt şi vesel ne distra şi amuza cu poznele sale. Într-o zi, în sala de desen artistic ne povestea că tatăl lui are mai multe, multe neveste. Aleasa nopţii era selectată după principiul olfactiv: tatăl trecea în revistă, ei, cam pretenţios spus, dădea pur şi simplu o raită prin faţa caselor nevestelor şi alegea să înnopteze acolo de unde venea cel mai atrăgător miros de mâncare!!!

În faţa unei asemenea destăinuirii, Mentuab a găsit momentul propice să ne dezvăluie ce o frământă. Colegii o tachinau că prea se uită la goliciunea lui Apollo, pe care de câteva şedinţe ne străduiam să-l desenăm, aşa că acum ne-a lămurit:  

- Măi fraţilor, ne-a spus ea, Apollo ăsta este prost făcut! La tata partea asta este mult mai lungă! zise ea. Mâna ei  atinse zona cea mai intimă a statuii şi încetişor a coborât până aproape de genunchiul fin al frumosului zeu, provocând instantaneu bulbucarea de uimire a patru perechi de ochi şi emisia simultană de ohooo-uri de către patru gâtlejuri!

Colegul nostru din Nigeria ne-a răzbunat pe toţi pentru enervantele şedinţe de desen după frumuseţi de ghips. Foloseam, constrânşi de tehnica umbrelor, mine de creion atât de moi că ne mânjeam pe mâini, ba chiar şi pe faţă, ca nişte mineri primitivi. Eram noi înşine contraste vii ale albelor statui.  Ne rodea întrebarea: la ce îi trebuie unui arhitect să deseneze onduleurile părului apollonian?   

Răzbunarea s-a concretizat în desenul pe care colegul din Nigeria  l-a dat profesorului care nu s-a prins de farsă. Analiza desenul cu seriozitate iar grupul nostru minoritar abia se abţinea să nu izbucnească în râs.

- Acum profesorul se întreabă dacă nu cumva, noi negri, vedem totul diferit, aşa cum muştele, peştii, pisicile nu văd ca oamenii, ne-a şoptit el  aşteptând obişnuitul comentariu verbal al profesorului.

Profesorul ţinea cu ambele mâini ditamai desenul cu capul lui Apollo şi şocat de ceea ce  vedea îşi ţuguia buzele să zică ceva dar rămânea în continuare mut.

Pe capul lui Apollo trona o imensă coafură afro pe care chiar şi Jimmy Hendrix ar fi fost invidios!!

 - Părul ăsta este puţin prea creţ! a mormăit el după care s-a legat de ochii lui lui Apollo. Cei din desenul colegului, fireşte. Erau mici, mici, aproape unul lângă altul, încât profesorul, nu atât supărat cât mai degrabă întristat, a spus cu voce moale:

- De ce i-ai făcut ochii aşa de mici? Parcă ar fi prune din soiul ăla de prune mici de tot din care se face o ţuică foarte bună …

Discuţia s-a mutat pe teritorii alcoolizate , profesorul  a mai analizat câteva lucrări şi ne-a anunţat că următoarele şedinţe de desen le vom face în natură.

Ne-am bucurat pentru victoria naturii împotriva zeilor de ghips fără să bănuim ce ne aşteaptă.

Toamna era destul de călduroasă aşa că eram invitaţi într-un mare parc să redăm părţi din acele mini amenajări de pietre, roci, mini vegetaţii,   zeci de soiuri de plăntuţe strecurate subtil printre pietre cursuri de apă sau mici băltoace artificiale, un soi de japonezisme care transformau o moviliţă cu buruieni într-un munte dotat la poale cu toate frumuseţile naturii artificial recreate.

Ce mai conta ce catastrofe o să desenăm?  Important era că ieşim în natură!

O ieşire în natură este cât se poate de plăcută dacă nu ar fi trebuit să cărăm fiecare ditamai papka,  scuze , mapa! Ne-am bucurat de soare şi plimbare şi nu ne-am făcut probleme de ce vom desena. Ne vor artişti, lasă că avem noi viziuni!   

Creierul omenesc a rămas o mare necunoscută pentru marii savanţi şi cercetători aşa că n-am de gând să dezleg, tocmai eu, marile lui taine. Dar, ca om care după 7 minute de moarte clinică am trecut printr-a amnezie totală timp de două săptămâni, sunt fascinată de mecanismele acestui superb, magnific computer. Puţinul sânge care îmi rămăsese se localizase la nivelul creierului fiindcă în maşină, cu totul întâmplător, avusesem capul sub nivelul trupului motiv pentru care nu am devenit, după reanimare, o legumă. Asemenea unui computer căruia îi opreşti pentru puţin timp curentul electric şi toate datele scrise şi nesalvate se pierd, tot aşa creierul pierde  amintiri, pierde relaţionarea la timp ţi spaţiu. Un obiect minuscul, cântărind cam a suta parte dintr-un gram, mi-a declanşat şocul revenirii în lumea reală dar foarte multe date din memoria celor 22 de ani trăiţi până atunci au fost şterse .

Însă creierul, tot asemenea unui computer, chiar dacă nu a apucat să mă întrebe la fiecare amănunt pe care l-a „delet”dacă „eşti sigur că vrei să fie şters” a  păstrat undeva, nu se ştie în ce folder cenuşiu aproape tot şi în anumite condiţii le scoate dintr-un depozit nevăzut – neştiut.

Concluzionând, este mult prea greu să scormoneşti în necunoscutul din propriul cap atunci când vrei să găseşti o amintire considerată pierdută.

Scriind despre studenţia din Sofia nu-mi aduceam aminte numele etiopianului Fuad. Am scris despre el fără a-i da numele. După câteva momente de concentrare puternică mi-a apărut în faţă sala de limba bulgară, noi străinii grupaţi la mese şi profesoara de bulgară care, ţinând o carte în mână, îl certa pe etiopian spunându-i tovarăşe Fuad!! Iată că excelenţa sa creierul a găsit pe neaşteptate depozitele de date rătăcite dar nu pierdute şi am recuperat numele pe care iniţial l-am omis.

În plus în sala de bulgară a memoriei mele am dat peste Alba, minunata cubaneză cu pielea mai albă chiar decât numele ei. Alba completa grupul nostru aducând lângă noi frumuseţea actriţei Audrey Hepburn cu care aproape se identifica. Cum de uitasem complet de ea?  În mod straniu nu-mi amintesc numele colegului din Nigeria deşi amintirile vizuale cu el şi ceilalţi colegi sunt la fel de puternice.