Mi-am luat pisică (de fapt cotoi) – mulţumesc, Mircea Badea!

Cel mic, fire foarte voluntară, a înhăţat telefonul apelându-i pe cei cu „ofer pisoi negru superb” şi a stabilit ziua şi ora când să ne fie adus cotoiaşul.

Nu ne-am întâlnit pe un teritoriu neutru cum poate ar fi fost normal când te întâlneşti cu necunoscuţi. Ofertanţii şi-au impus dorinţa de a aduce mâţul la noi acasă spre a ne analiza dacă suntem demni de încredere şi oferim garanţii morale şi materiale boţului negru.

La ora fixată se sună la uşă. Desigur aparenţele pot să te inducă în eroare dar, după o analiză scurtă, prin vizor, a celor ce aduceau pisoiul  am apreciat că par oameni de treabă şi, totodată am considerat că facem faţă la o posibilă premeditată agresiune a perechii din faţa uşii.

Erau doi soţi tineri. Tânăra doamnă era destul de însărcinată încât au apucat-o, probabil, temerile asupra unei posibile incompatibilităţi între pisoiaş şi viitorul bebe. Mama doamnei avea deja pisici aşa că micuţul negru era cam în plus.

Presimţind că aici va fi casa lui, ghemotocul de circa trei luni, a luat sufrageria cu asalt explorând mai întâi toate sub – urile: sub masă, sub bibliotecă, sub servantă, sub dulap, ba a intrat chiar şi sub covor!

Începusem să mă tăvălesc pe jos împreună cu pisoiul pentru a găsi calea de comunicare cea mai simplă.

Tânăra doamnă a văzut că prezentăm calităţile unor gazde iubitoare de pisici aşa că ne-a dat imediat sfaturile personalizate pentru micuţ:

1. mănâncă doar „Purina”

2.îşi face necesităţile doar pe foi ale ziarului „Libertatea” pe care tânăra îl primea zilnic fiind abonată.

După ultimele bezele de rămas bun am rămas singuri cu pisicul. A mâncat granulele de purine aduse de fosta stăpână umplându-mi nasul de aroma puturoasă a purinelor pe care, nu le tolerez nici în mâncarea umană.  Cu multă poftă s-a  răsfăţat cu  purina de somon pe care cel mic a s-a dus repede să o cumpere. 

Când să ne aşezăm şi noi oamenii la masă micul ghem negru a sărit pe un fotoliu şi de acolo, cu o detentă impresionantă a aterizat exact în castronelul meu cu salată de roşii! A început să hlăpăie bălăcindu-se vesel cu lăbuţele. Se pare că atunci şi-a făcut plinul de roşii crude: de 8 ani mănâncă doar supă de roşii.

Treptat am aflat că micuţul nostru este un exemplar mai puţin reuşit din rasa Bombay. Această rasă a fost creată de o distinsa doamnă din America prin încrucişarea pisicii americane, neagră cu ochi verzi, cu pisica burmeză, cu blană cafeniu închis şi ochi galbeni. Scopul a fost atins după ceva ani obţinându-se mica felină cu aspect de panteră neagră cu ochi galbeni. Uneori apar  exemplare cu „defecte” în ceea ce priveşte culoarea ochilor. Este  şi cazul  cotoiaşului nostru care în loc de ochi galbeni are ochii verzi.

Foarte uşor, noi oamenii ne-am adaptat normelor impuse de cotoi.: Stăpân unic al sufrageriei pe timpul nopţii,  transforma totul într-un mare haos, nici un obiect nu rămânea la locul lui. Dimineaţa, după câteva minute de uimire,  aranjam tăcuţi, ca nişte slugi docile, toate la locul lor. Dar cum să te superi pe un mic pisoi care vine şi îţi linge meticulos părul când faci Yoga pe tatami?

În acea perioadă ne pregăteam să ne mutăm în apartamentul cumpărat cu 15 ani în urmă. Deja transportaserăm cea mai mare parte din lucruri acolo. În apartamentul din care plecam, cel în care am primit pisoiaşul, mai aveam doar câteva lucruri strict necesare şi câteva pe care am hotărât să le aruncăm.  Acesta a fost marele nostru noroc! Toate lucrurile noastre au fost indirect salvate de atacul lansat la scurt timp după ce l-am primit în casă pe frumosul  cotoi negru! Nu, n-au dat hoţii peste noi.

Cotoiul a fost calul troian care a adus cu el o armată de purici!! . Familia donatoare de  purici a primit toate gratulările posibile pe care le expediam, tot gratis, printre dinţi în timp ce mă scărpinam.  

         Probabil puricii erau bonus! Ca la oferte!

Iniţial am crezut că am o manifestare alergică. După ce părţile inferioare ale picioarelor mi s-au umplut de răni de la scărpinatul meu, cam brutal, am crezut că este o eczemă. Apoi am văzut că şi cotoiul se scarpină!

Se scărpina atât de serios încât s-a zgâriat pe zonele triunghiulare lipsite de păr situate, specific rasei, în faţa urechiuşelor.

În timp ce examinam şi mângâiam căpşorul motănelului, zăresc un punct negru pe zona de piele albă, fără păr, din faţa  urechii stângi.

- Ăsta mic are o aluniţă aici! zic eu şi ating drăgăstos aluniţa care, instantaneu, sare cu o detentă de invidiat.

- Avem purici! am răcnit eu cu o voce „desfigurată” de şocul constatării.

După două săptămâni de luptă şi bani băgaţi în frontline şi alte minuni recomandate în asemenea cazuri, am cumpărat nişte creme cu sulf cu care ne ungeam şi eu şi cotoiul pentru a respinge măcar atacurile puricilor dacă să-i ucidem ne era imposibil! Ştiţi cum miroase sulful? Puţin mai bine decât hidrogenul sulfurat adică doar a ouă stricate! Ca să nu mai spun de lupta pentru a ne degresa de puturoasa alifie.

Ca şi în cazul ţânţarilor cred că şi puricii au preferinţe pentru un anume gust al sângelui. Eu eram epuizată de muşcături şi scărpinături, cotoiul la fel, iar cel mic îşi vedea de treburi şi se amuza. Salvarea ne-a venit  de la el şi de la Mircea Badea!.

Nu era fan al lui Mircea Badea şi nici nu-i urmărea emisiunile. Cu totul întâmplător l-a auzit comentând o ştire din ziare despre numeroasele cazuri de elevi cu purici şi păduchi.

- Păi nu ştii ce a recomandat Mircea Badea pentru a scăpa de purici şi de păduchi?  Apa şi săpunul !

Eu mă spălam oricum, dar din acel moment am început să îmbăiez motanul! De câteva ori pe zi!  

După două zile ne-am mutat la noua reşedinţă unde, cum spuneam, toate lucrurile fuseseră transportate cu mult înainte să primim, gratis, calul troian şi armata lui de purici., deci nu exista nici un obiect contaminat.

Mulţumesc Mircea Badea! Cu cel mai redus cost am învins puricii pe care niciunul din produsele scump comercializate ca fiind anti, contra şi împotriva puricilor nu a dat vreun rezultat.

Cotoiul continuă să facă baie de plăcere şi la gheare l-am convins noi să renunţe!