Hărți secrete

Prolog

Nu de puţine ori am făcut parte din „Echipa de intervenţie” sau din „Echipa de şoc”. Nicio legătură cu serialul american şi nicio legătură cu vreo echipă de intervenţie militară sau paramilitară. Pur şi simplu în vremurile de dinainte de Revoluţie, se întâmpla adesea ca, împreună cu alţi simpli muritori cu care formam ad-hoc  o echipă, să ajutăm la scoaterea din rahat a unora care nu apucau să îşi facă la timp treaba pentru care erau plătiţi.

Într-un anume an, urma ca  partidul şi guvernul să îi prezinte şefului suprem c., sub formă de panouri care combinau toate tipurile de grafice posibile, eficienţa muncii socialiste în industrie, agricultură, ramuri, subramuri, intre…etc. Bănuiesc că economia socialistă a primit un impuls când, în urma vizionării de la Expoziţie, şeful statului a făcut restructurări masive, soldate cu plicuri prin care oamenii erau informaţi că postul lor se desfiinţează.

Eram studentă, era ora 9 seara, abia predasem un proiect (ceea ce înseamnă că timp de 4 – 5 zile lucrasem 10 ore pe zi, la planşetă, în institut), stăteam cu alţi colegi să ne reculegem de stresul predării şi ne gândeam unde să mergem, la o bere pentru o totală destindere.

 Uşa se deschide şi un cadru didactic, asistent, ne anunţă că este nevoie de câţiva dintre noi să lucrăm ceva, câteva zile, la gospodăria de partid. Ca student niciodată nu te dau banii afară din casă aşa că, aflând că vom fi plătiţi regeşte, am uitat de oboseala acumulată cu predarea proiectului şi am plecat, cam 8 – 10 colegi, la sediul gospodăriei.

Pe drum ni s-a explicat că este vorba despre nişte grafice realizate, pe cartoane caşerate, prin tehnici de colaje colorate, decalcări de înscrisuri, etc. şi că va fi nevoie să stăm 3 zile şi două nopţi, că la sediu sunt alţi colegi (aha…noi simpli muritori habar nu aveam) care lucrau de câteva săptămâni dar au ajuns în criză de timp şi lucrările trebuie să ajungă peste 4 zile la marea Expoziţie.

Cu cafele la discreţie s-a muncit în draci în cele câteva zile: tăiam, lipeam, aranjam iar la sfârşit ne-am încasat fiecare plicurile cu  câte patru sute de lei, cam cât o bursă lunară!

Terminasem cu facultatea şi lucram la secţia de Proiectare a instituţiei unde fusesem repartizată prin Ordinul de Repartizare al Ministerului Educaţiei. Aveam cam 35 de ani.

Era o zi frumoasă de mai sau iunie când am fost din nou racolată să fac parte dintr-o echipă de şoc.

Desenatorii unui Minister anume au cam ars gazul într-o dolce far niente şi s-au trezit depăşiţi de situaţie! Hărţile secrete cu adăposturile mai mult sau mai puţin antiatomice ale Bucureştiului nu erau gata! Era obligatoriu să se respecte termenul de predare al hărţilor care să intre simultan în dotarea unităţilor aparţinând acelui minister.

Cineva a găsit soluţia salvatoare de a colecta – racola desenatori de la diverse instituţii pentru a asigura multiplicarea manuală a hărţilor.             

La instituţia noastră a început alegerea desenatorilor.

„Acela este leneş, acela lucrează urât, ăla are pile şi n-are chef, ăsta ne trebuie nouă, aia este nevasta lui X …”

Au rămas doi desenatori neanalizaţi: grecul D. şi desenatoarea Y .

Desenatoarea Y, auzind că va lucra la hărţi, la armată, a sărit ca arsă:

- Să fiţi sănătoşi şi să vă căutaţi altă proastă! Nu mă duc să lucrez la armată fiindcă mă ciupesc toţi militarii de fund!!!

Fată frumoasă desenatoarea a fost foarte convingătoare invocând nedorite ciupituri de fund aşa că eu am fost proasta găsită fără a fi prea mult căutată!!

Eram un veşnic factotum al proiectărilor pe unde am lucrat, doar fiindcă venisem prin repartiţie ministerială şi nu prin pile!

Aveau nevoie de oameni la scoaterea din rahat a celor care nu şi-au făcut treaba la cataloagelor RPC  şi RK date la calculator, eram trimisă!

Era nevoie să se livreze personal felicitări de Anul Nou la diverse instituţii, am fost poştaşul perfect pe un ger de mia-u crăpat mănuşile nemţeşti de motociclist, făcute din piele combinată cu un material sintetic care nu era calculat pentru ger de peste 14grade Celsius..

De ce să mă mai mire că după 9 ani de arhitectură trebuia să fac şi munca unei desenatoare?

Cineva m-a selectat să lucrez alături de grecul D., simpaticul Domn D. la hărţile armatei! Nu era deloc important că hărţile erau secrete, nu era deloc important ca D. era grec, nu era deloc important că fusesem căsătorită cu fost colonel bulgar, inginer specialist în şi în, motiv care mi-a adus ceva necazuri! Noi am fost atunci oamenii cei mai potriviţi deşi peste câţiva ani, când instituţia avea nevoie să facă loc unor piloşi, am fost mutaţi la o întreprindere subordonată exact fiindcă el era grec şi eu fostă soţie de şi de!!!!

Simpaticul Domn D.

Parte lămuritoare integrantă din „Hărţi secrete la armată”

Simpaticul domn D. fiind grec avea, evident, un nas grecesc flancat de doi ochi mari, negri vioi şi ageri. Deşi avea probleme cu vederea nu purta ochelari, nici măcar când lucra, din pură cochetărie: Cum crezi că aş arăta? Cu nasul ăsta şi cu chelia mea ochelarii îmi mai lipsesc, se lamenta el.

Arhitecţii îşi desenau singuri planurile dar inginerii îşi predau schiţele în creion colegilor desenatori pentru a fi redactate în tuş şi multiplicate.  De regulă, fie că aveau sau nu de lucru desenatorii pasau inginerii pe motiv că au muuult de lucru. Un tânăr inginer ajunge  în cele din urmă la Domnul D. căruia, după ce îi întinde desenele, îi atrage politicos atenţia:

- Domnule D., v-aş ruga mult dacă se poate să-mi faceţi desenele ceva mai îngrijit şi să nu-mi scrieţi legendele că ştiţi, dumneavoastră scrieţi foarte urât!

- Vai dar eu lucrez  urât ca să nu capăt prea mult de lucru! De fapt nici nu văd prea bine!

- Păi puneţi-vă ochelari!

- Ei ! Asta-i bună! Aş arăta ca dracu cu ochelari pe nasul ăsta! Scriu şi eu cum pot, n-o să fac artă! după care parcă pentru a se disculpa de acuzele inginerului adaugă pentru noi:

- Păi eu vin la serviciu fiindcă aşa este legea să aui serviciu, să-ţi justifici câştigurile. Puţin îmi pasă cum lucrez că nu pot să mă dea afară că lucrez şi scriu mai urât!  Dacă lucrez urât nici nu îmi dau mult de lucru!

Domnul D. era simpatic, suplu, cu un aer tineresc deşi avea poate 53 de ani, elegant întotdeauna, chiar şi în felul în care purta cămaşa asortată la blugii albi sau albaştri, volubil şi bun companion în pauzele de cafea când ne povestea chestii amuzante, bancuri şi ziceri proprii pe care singur le ridicase la rang de maxime.

Iată câteva din acele ziceri pe care nu doar ni le-a zis de nenumărate ori dar chiar simţea nevoia să ne explice ce bine pot fi vizualizate unele din ele.

Pentru nesuferiţi în general şi pentru şefi în special avea formula:

„Mai dă-i în căcat ca să le stea în nas!”!

„Este vis, nebunie rară! N-am nicio nevoie!” era formula, pe care ne-o spunea pe la spatele vreunui ofertant de produse străine comercializate în acele vremuri prin micul negoţ la locul de muncă de către cei care ieşiseră în vreo excursie prin Ungaria,  Cehia, Bulgaria, URSS.

Pentru parveniţi avea o  „zicere” compusă dintr-un dialog:

„- Şi cum a fost la petrecerea de ieri, a fost lume bună?”

„Da, a fost! Cine? Eu, mama …”

Într-una din zile s-a arătat şocat de faptul că cineva nu a ştiut ce este broderia spartă!

- Dar nici nu pot să-mi imaginez că nu ai avut niciodată o rochie sau o bluză cu broderie spartă!

Deşi căuta să fie foarte popular, măgulitor până la o nesuportabilă  linguşire, uneori aroganţa i se revărsa din plin. Fiind pe picior de plecare în Grecia se văieta cât de greu este să îşi selecteze bunurile pe care urma să le ia cu el, să vândă ce nu poate lua şi să dea altora ceea ce nu poate vinde.

- Uite, pentru unul ca X, spunea el indicându-l pe un tânăr desenator (însurat şi tată a doi copii la doar 25 de ani), pentru el ar fi simplu să plece! N-ar nimic! La el doar s**a şi căciula, atât are de luat!!!

Chiar dacă nominalizatul  la o avere în cuantum de  „s**ă şi căciulă” era tânărul desenator X, în realitate se simţea că aceiaşi apreciere o avea şi asupra noastră, cele 5 – 6 tinere inginere şi arhitecte din biroul nostru de proiectare dar şi asupra tuturor salariaţilor . Avea şi de ce!!

Cucoanele bârfitoare, din alte birouri, comentau despre Domnul D. că este ridicol şi ciudat că la vârsta de 52 – 53 de ani era doar desenator bază! Deci bârfa pleca de pe la birourile unde, ca şi acum, exista funcţionărime care ardeau gazul şi stăteau la bârfe  Se întrebau cum de are o soţie foarte tânără şi frumoasă şi o fiică adolescentă la fel de frumoasă şi elegantă ca mama ei. „Cu ce bani?  De unde banii?”” se întrebau caţele.

Noi, cele 5 tinere de la proiectare, ştiam dar nu comentaserăm niciodată. Domnul D. nu s-a ascuns niciodată de noi. Câştiga nişte bani care depăşeau de muuuulte ori salariul datorită abilităţilor lui atât de comerciant cât şi de restaurator. Venea la noi în birou, departe de ochii bârfitoarele şi dădea telefoane la anunţurile de mică publicitate din „România liberă”. (Pe atunci nu se puseseră lăcăţele care să blocheze discul  aparatelor de telefon.)

Interesul dânsului era să caute, să găsească şi să cumpere diverse piese,  vechituri sau antichităţi. Ce piese? Din toate domeniile: obiecte funcţionale ca lămpi, lampadare, orologii, argintărie, obiecte decorative minuscule sau imense, mic mobilier, bijuterii şi podoabe de tot felul dar şi haine de blană şi alte articole vestimentare. Avea, cum se spune, ochiul format, încât dacă a găsit un glob de lampă din cristal gros, galben – oranj, cu incrustaţii,  a intuit  cum îl poate transforma într-unul din cele 7 elemente care alcătuiau o lampă cu petrol „autentică” având 200 de ani vechime.

Într-una din zile a rugat-o pe una din colege să vorbească la telefon cu o cucoană care dăduse un anunţ la mica publicitate dorind să vândă o haină de blană.

- Sună şi vorbeşte tu, te rog, este o cucoană tare ciufută şi nu-mi spune tot ce mă interesează, nici preţul. Nu ştiu cu ce am agasat-o că-mi trânteşte telefonul în nas, a spus el.

Colega sună şi o întreabă pe cucoană una, alta despre haină; insistă să afle dacă este din blană naturală şi cărui animal a aparţinut. Domnul D. îi şoptea ce să o mai întrebe şi îi face semn să întrebe dacă are buzunare. Colega întreabă dar adaugă de la ea putere un cuvânt care a prăbuşit conversaţia:

- Are buzunare aplicate? stârnind o adevărată furtună de invective la gura cucoanei care o atacă dur:

- Păi am impresia că dumneata nu ai văzut niciodată o haină din blană naturală. Nici nu mai am ce să vorbesc cu dumneata şi nu-ţi vând nimic! Auzi, buzunare aplicate la blană naturală!!!!

Revenind la achiziţiile de obiecte  toate erau cu grijă şi migală  recondiţionate, prelucrate,  restaurate, asamblate cu alte elemente şi în final obţinea obiecte cu valoare de antichităţi care ulterior erau, cu talent de negociator, comercializate amatorilor de autenticităţi.

Cum totul se poate cumpăra şi vinde domnul D. nu excludea comerţul cu anumite produse de peste graniţă. Cu câţiva ani în urmă, pe când lucra la altă instituţie, ceva mai mare, făcuse rost din străinătate de acele tricouri albe  din jerseu sintetic tip „helanca”, cu mâneci lungi şi guler pe gât. Vânduse peste  o sută de tricouri şi femeilor şi bărbaţilor!! Într-una din zile salariaţii acelei instituţii au fost scoşi la o manifestaţie sau întâmpinare de ceva delegaţie străină, cum se purta in acei ani!! D. ne povestea amuzat cum din toată masa de salariaţi de la câteva întreprinderi se evidenţia grupul de peste o sută de inşi, îmbrăcaţi în helănci albe care erau supranumiţi „guleraţii lui D.” !!!!

Concluzionând, simpaticul Domn D. avea nevoie de mult timp pentru a facerile personale exact la orele 10 - 14. Noi ,cei de la proiectare aveam şi muncă de teren, la obiectivele de renovat, restaurat, ceilalţi salariaţi nu. Simpaticul Domn D. reuşea să se strecoare pe poarta instituţiei pentru a-şi face „terenul” lui! Fără probleme!  Cum? Am spus mai sus: totul se vinde şi se cumpără!

În sfârşit despre hărţi secrete

În ziua stabilită de conducere m-am prezentat împreună cu Domnul D. la unul din sediile armatei.

În holul de primire era mare hărmălaie şi o imensă aglomerare de desenatori care, ca şi noi, urmau să lucreze la multiplicarea hărţilor.

Despre ce era vorba?

Existau, gata imprimate, nişte imense hărţi ale Bucureştiului, având dimensiunea aproximativă de cel puţin 2,00 metri x 2,20m, pe care erau amplasate toate  obiectivele  unde se aflau adăposturi, cum spuneam, mai mult sau mai puţin antiatomice. Pe hărţi erau amplasate simbolurile grafice, (astăzi le-am spune „icon”-uri) ale tuturor tipurilor de adăposturi, indexate probabil după felul construcţiei, capacitate şi alte alea. Nu ni s-a dat semnificaţia fiecărui semn convenţional, doar erau hărţi secrete!

Existau aproximativ 50 de semne grafice!!!

Desenatorii fiecărei instituţii au primit câte o hartă a Bucureştiului cu toate alea amplasate unde trebuie şi o hartă „oarbă” fără simbolurile grafice pe care ne revenea cinstea să le amplasăm noi privind la harta „model”!!!

Deci ochii noştri cătau pe hăul vertical şi coborau pe hăul plasat orizontal memorând simbolul grafic pe care mânuţa noastră urma să-l deseneze identic!!

Nu ştiu în ce condiţii lucrau ceilalţi desenatori, ce birouri de proiectare li s-au pus la dispoziţie. Pe tot parcursul celor aproximativ două săptămâni cât a fost termenul de lucru nu am mai văzut nici picior din acei mulţi desenatori înghesuiţi în hol.

Cum Domnul D. întârziase la apel am fost ultimii care ne-am primit hărţile dar şi cei care am rămas fără front de lucru.

S-au agitat unii militari dintr-o parte în alta şi apoi s-a stabilit: vom lucra în biroul generalului plecat în concediu de odihnă! Biroul era situat la parter, se intra din marele hol de primire, deci de aia nu mi-am mai intersectat drumurile cu ceilalţi desenatori!

Am intrat cu Domnul D. în marea încăpere în care se afla un birou din lemn masiv cu scaunul confortabil al generalului.

Existau unele dotări atât decorative cât şi funcţionale gen veioză, lampadar care îţi creau o stare de bună dispoziţie dar şi o masă de stat la discuţii şi tratative.

- A! Asta este masa de la care se dau ordinele! ne-am amuzat noi doi în calitate de chiriaşi ad-hoc.

Era o masă mare din lemn masiv, de  3m lungime şi  1,40m lăţime,frumos lucrată, acoperită cu un cristal foarte gros. Masa era însoţită de 8 scaune cu o tapiţerie cam nepotrivită, un stil ciudat rustic românesc. Contrastau cumva cu  cele două vaze mari chinezeşti sau japoneze, oricum orientale. Mai era şi o vază mai mică, cu flori pe masă, dar importantă a fost una din vazele orientale, care decorau încăperea, stând cu fundul pe parchetul lustruit oglindă! Una peste alta atmosfera era plăcută şi te simţeai ca acasă!

Abia intrasem în birou şi şi-a făcut apariţia o doamnă de circa 48 – 50 de ani, coordonatoarea lucrărilor.

Aici surpriză!

Doamna care lucra în cadrul armatei se cunoştea cu Domnul D.: lucraseră  împreună cu nişte ani în urmă la nu ştiu ce institut!

- Doamna asta este cam a naibii! îmi şopteşte, fără să mişte buzele, asemenea unui ventriloc, D.D. privind la derută spre candelabrul cu multe tentacule răstignit, evident, în mijlocul tavanului.

Doamna ne precizează să venim dimineaţa la ora 8, să ne ducem la biroul X să luăm hărţile, să lucrăm după cum ni s-a spus la „deschidere” iar la ora 16 să ducem hărţile înapoi  „sub cheia” biroului X.

Rămaşi singuri, ne-am uitat unul la celălalt de unde să începem.

Harta „model” nu se putea pune pe verticală!

Imaginaţi-vă două hărţi imense, de dimensiunile menţionate mai sus, puse alăturat pe masă şi pe birou. Un obiectiv marcat cu un cerc împărţit în trei părţi, una albă, una neagră una în dungi, aflat în stânga hărţii etalon, trebuia memorat;  plecai cu el „în cap” doi metri şi jumătate înspre dreapta ca să ajungi la locul potrivit de pe harta cealaltă!! Evident te întindeai, un metru jumătate – doi, pe burtă ca să ajungi în partea de sus a hărţii, dacă obiectivul o cerea!

Se făcuse ora 11, eu priveam harta să memorez zecile de obiective marcate cu alte zeci de simboluri, ca să-mi fie transpunerea pe harta „goală” mai uşoară, când Domnul D. îmi taie contemplarea şi mă lasă fără grai spunându-mi:

- Ştii că eu am treburi la ora asta aşa că vezi ce este de făcut că eu oricum nu mă pricep. Să-mi spui de ce ai nevoie ca să lucrezi. Mâine îţi aduc rapidografuri şi un casetofon, să asculţi muzică să nu te plictiseşti!  Lipsesc până pe la trei.. Eu o să duc hărţile sus la biroul X şi tot eu le voi aduce în fiecare dimineaţă!

Prea mult nu contam pe sprijinul lui dar măcar dacă era prezent mi-ar fi „dictat” cum arată simbolul convenţional de pe harta model pentru a nu face cumva vreo greşeală.

Tocmai  a revenit D.D. din oraş în biroul generalului că a sosit şi vestea proastă: ni s-a dat o nouă legendă!

Ne-a fost adusă o foaie mare pe care erau postate 50 de semne convenţionale noi şi alături de fiecare semn grafic nou era desenat semnul grafic pe care îl înlocuia. Deci două coloane de simboluri. Fiecare simbol grafic avea o formă cerc, triunghi, mare, mic,şi câte două – trei combinaţii de alb, negru, haşuri etc. Diferite dar asemănătoare simbolurile îţi ţopăiau în faţă cerând concentrare maximă.

Toate cele 50 de simboluri grafice erau înlocuite cu altele!

Care erau criteriile că un triunghi jumătate alb – jumătate negru era înlocuit cu unul jumătate alb – jumătate cu haşuri , greu de spus şi mare mister!

Semnele convenţionale sunt şi rămân convenţionale, ce ceapa mă-sii! am gândit eu.  Cu ce este unul mai bun decât celălalt?       

Mai rău nu se putea! Norocul a fost că din cauza problemele de organizare – repartizare în birouri nu începuse nimeni să lucreze

Deci, dacă iniţial mă zgâiam la harta model, căutam – găseam – localizam obiectivul şi aplicam simbolul pe harta „mea” acum procedura de transpunere se complicase din cauza unei minţi diabolice!

Iată ce complicat era acum: trebuia să mă zgâiesc pe harta model, căutam – găseam – localizam obiectivul, puneam un punctişor pe harta „mea” şi memoram simbolul. Apoi trebuia să mă zgâiesc la coloana cu cele 50 de simboluri vechi pentru a-l identifica iar apoi să mă zgâiesc la coloana alăturată, cea a noilor simboluri. Urma să mă holbez cu atenţie până memoram ce arătare de simbol este şi să revin la cei aproape 4 metri pătraţi de hartă să caut punctuleţul unde am localizat obiectivul şi în sfârşit să desenez simbolul pe hartă!!!

N-a fost aşa! Nu am lăsat să fie aşa!

Fiindu-mi clar că voi lucra singură am căutat să adopt o strategie de atac încât să lucrez repede ţi fără greşeală. Din fericire am moştenit ceva din inventivitatea tatălui meu care, deşi era medic, se descurca în orice situaţie din afara sferei medicale oricât de extremă ar fi fost situaţia.

Mi-am adus aminte de cutia pe care am construit-o pe la 10 ani pentru   transpunerea imaginilor de pe clişeele 9 x 6cm pe hârtie fotografică tot 9 x 6. De aşa ceva am nevoie! Singura soluţie de lucru rapid pentru a evita să mi se încrucişeze ochii şi să-mi crape capul este să suprapun cele două hărţi. Obiectivele  sunt localizate şi le marchez  cu noile simboluri.

Hărţile trebuie copiate!

- Domnule D. iată ce trebuie să facem:: mutăm scaunele într-o parte că ne încurcă. Tragem masa doi metri mai încolo şi glisăm doi metri şi ceva cristalul (lung de 3 metri) care va sta în aer cu sprijin în partea din faţă pe biroul generalului şi în partea din spate pe masă. În golul de sub cristal am nevoie de un bec foarte puternic, trebuie să-i găsim un suport. Pe cristal punem harta model şi peste ea harta noastră. Lumina puternică de dedesubt face hărţile transparente şi  nu-mi rămâne decât să identific noul simbol conform listei şi să îl desenez în locul celui vechi exact unde este obiectivul care se evidenţiază prin transparenţa hârtiei.  Hărţile au o suprafaţă mai mare decât suprafaţa „luminată” a cristalului dar pe măsură ce lucrez o zonă glisez  partea lucrată spre masă şi trag partea nelucrată la lumină!

- Ce idee grozavă! spune Domnul D. rotindu-şi ochii ochii negri şi ageri prin încăpere. Îi roteşte şi apoi îi aruncă pe una din vazele orientale care avea cam 70 de centimetri înălţime. Asta este bună pentru suportul becului! Încape sub cristal şi îţi ţine becul  la o înălţime bună! a completat el fericit că planul de luptă cu hărţile a fost elaborat. Mâine aduc un bec puternic !

Domnului D. ,care a tras cu urechea, fără să vrea, pe când ducea harta la depozit, a venit ca o furtună să-mi deconspire misterul modificării simbolurilor!

O anume persoană, o doamnă, aflată la concurenţă, cuţite şi mâncătorii cu persoana care a stabilit cele 50 semne convenţionale, a reuşit să-şi convingă şefii că semnele convenţionale elaborate de ea sunt mai bune(!!)  şi hărţile date desenatorilor să fie lucrate cu simbolurile ei de învingătoare.

A doua zi Domnul D. soseşte devreme cărând două cutii. Scoate dintr-una casetofonul italian, câteva casete, rapidografuri, din cealaltă un bec de 500W cu un cablu lung, lung şi urcă la depozit după hartă.

Spuneam ceva mai sus că nu ştiu în ce condiţii lucrau ceilalţi „invitaţi”, adică desenatori de intervenţie; se pare că lucrau la planşete în condiţii aproximativ identice cu cele ale salariaţilor proiectanţi şi desenatori;  poate primeau îndrumări, cum este normal dacă vrei să-ţi iese treabă de calitate folosind oameni care fac aşa ceva poate prima dată. Fiecare institute trimisese câte 5 – 6 desenatori care lucrau toţi pe o singură hartă …

Aduce Domnul D. hărţile  şi în 10 minute deplasăm scaunele masa şi cristalul, punem becul în vaza orientală, băgăm vaza sub cristal, punem hărţile pe cristal şi căutăm până ne iau dracii priza.

Ah! Ce lumină! Totul rea perfect.

Domnul D. instalat la biroul generalului dă nişte telefoane după care îmi pune casetofonul să-mi cânte Al Bano şi pleacă cu treburi în oraş.   

Treaba mergea foarte bine  cu doar nişte mici emoţii în ziua în care am fost ceva mai repezită decât de obicei. Mama spunea că sunt cam dură! Aş, eram doar grăbită, repezită şi loveam din neatenţie ceva cu piciorul (un picior de masă sau de scaun), cu capul (un stâlp, un geam, multe colţuri ale celor mai diverse piese de mobilier) sau cu mâna purtătoare de ceas în stâlpi

Deplasându-mă rapid  am tras un picior zdravăn în vaza suport de bec! Vaza a rezistat!

După câteva zile acea doamnă care îl cunoscuse pe Dl. D. cu ceva ani în urmă trece pe la noi şi ne atrage atenţia să nu uităm să scriem pe hartă toate denumirile obiectivelor, străzile, etc., tot ca apărea pe harta mamă.

Toate au mers ca unse şi am ajuns la Ziua Z. de predare.  Harta era desenată, inscripţionată, curată şi Dl. D.  o înhaţă şi pleacă să o predea.

Politica lui era să se facă remarcat la primele şi la ultimele ore pentru a se evidenţia ce mult lucrează.

După 25 de minute vine Dl. D. cam fiert şi morcovit.

- Să vezi ce-am păţit. Sus era plin de desenatori, nu ca în prima zi dar mulţi. De aia am stat aşa de mult. N-am ce face şi intru în vorbă cu unii şi în sfârşit ajung în faţa cucoanei ciufute, cu care am lucrat cândva. Ea era cea care primea hărţile. Ce crezi că-i zic? Vai doamnă ce mult am muncit! S-a găsit o idioată care s-a dus la nu ştiu ce şef şi au înlocuit toate simbolurile! Am muncit de mi-au sărit ochii!

- Nu trebuia să îi spui chiar aşa, colegii se apară între ei, caut eu să-l îmbun.

- Pe dracu, zice Dl. D. furios pe el însuşi. Cucoana s-a uitat urât de tot la mine şi mi-a zis: idioata sunt eu!!! Am crezut că mor, ce scuze, nu era loc de aşa ceva. Ce-ar putea să-mi facă?

- N-are ce să vă facă, staţi liniştit , v-aţi spus părerea ..

Am făcut ordine în biroul generalului punând toate la locul lor.

Epilog la hărţi secrete la armată

Ziua următoare ne-am întors la instituţia noastră. După două zile vine cineva în birou şi anunţă că cei care au lucrat la hărţi secrete la armată sunt aşteptaţi la sediul din … unde au lucrat fiindcă hărţile sunt scrise prost!

Domnul D. îmi spune mişcând puternic din cap a negare şi gesticulând energic din mâini de parcă alunga un roi de musculiţe de pe piept, în semn de dezicere de hărţi:

- Eu nu am lucrat nimic! zice el. Nu am de ce să vin acolo, mai ales că  este şi cocoana aia! Probabil zice că am lucrat şi eu de aceea ne şicanează.

- Lăsaţi că lămuresc eu situaţia, nu ştiu să fi greşit ceva.

Ajung la sediul unităţii şi sunt primită de cucoană şi cine mai era pe acolo. Întreb care este problema.

- Sunt scrise toate greşit!

- Imposibil! spun eu ferm.

Aduce harta şi mi-o întinde-n faţă pe un birou.

- Şi care sunt greşelile?

- Păi nu vedeţi cum este scrisă?

- Cum e scrisă? Ce are?

- Păi astea sunt litere?

- AAA!Aha! Asta era problema! Eu sunt arhitect şi noi nu ştim să scriem STAS! Nimeni nu ne pretinde aşa ceva! De unde să ştiu eu normele cu raportul dintre înălţimea şi lăţimea literelor cât şi înclinaţia lor după  STAS-uri?  Noi scriem liber, artistic, scrisul este frumos şi cât se poate de clar iar din acest punct de vedere nu am nimic să-mi reproşez. Nu ştiu cine a hotărât să trimită arhitect când aţi cerut desenator!

- Dar de ce n-a scris Dl. D. aruncă cocoana.

 Tocmai ce şi-a spart ochelarii şi n-a avut timp să-i facă alţii. Cum să scrie fără ochelari!  am luat eu apărarea Dl. D.

Urecheala pe care cocoana ar fi dorit să i-o aplice Domnului D. a eşuat iar în faţa argumentelor mele a rămas fără replică.

Am plecat la serviciu şi am anunţat la conducere că a fost o neînţelegere şi totul s-a rezolvat. 

Domnul D. mă aştepta destul de panicat deşi el era întotdeauna nepăsător.

- Cum a fost? Ce a fost greşit?

- A fost perfect şi nimic nu a fost greşit, doar că am scris liber ca  arhitecţii în loc de scriere STAS. 

Atunci Domnul D. prinde curaj!  Mişcând puternic din cap în sus ţi în jos de se lovea cu bărbia în piept şi gesticulând energic din mâini de parcă chema şi aşeza înapoi pe piept toate musculiţele alungate în urmă cu două ceasuri  mă întreabă:

- Dar cred că ai spus că am lucrat şi eu câte ceva? 

- Nicio problemă, totul este în ordine.

Astăzi, ca şi atunci prin anii 80, mă gândesc la scrisul meu de pe acea hartă!

Oare ce şi-au imaginat privitorii şi utilizatorii acelor hărţi care erau obişnuiţi cu hărţi scrise impecabil de desenatorii de înaltă clasă ai serviciilor de cartografie a căror unică îndatorire era să scrie perfect, cu litere STAS?. Normele sunt norme: dacă litera e atât de înaltă ea are o lăţime obligatorie. Înclinarea la fel!

Literele mele erau perfect verticale si suple , adică înalte şi înguste. Spărgeau toate normele!

În timp ce eram la comisia cocoanei care mă chemase la raport şi urecheala relatată mai sus, mi-am amintit de o carte citită în copilărie Un puşti de cartier, cartier din acela mărginaş cu căsuţe mici, ca la ţară, cu orătănii prin curte, era mereu umilit de o vecină ţâfnoasă, ciufută, certăreaţă. Secvenţa pe care o vizualizam în acele momente era aceea în care vecina ciufută îl cheamă, cu glas mieros, pe Gore, puştiul de 13 – 14 ani şi-l roagă să-i taie o găină.

Sătul de umilinţele vecinei,  Gore a găsit momentul răzbunării. Taie găina şi, cu penele pe ea, o despică în felii ca pe un pepene!!

Vecina rămâne fără grai câteva clipe, după care se dezlănţuie verbal  asupra lui Gore care, abia stăpânindu-şi râsul, îi spune senin:

- Am crezut că aşa o vreţi!  

Da! Harta mea era scrisă inedit aşa cum, cu totul inedit, era tăiată găina lui Gore!