Suntem români, orgoliul unora şi ruşinea altora

Articolul „Rrromânii” al domnului Redactor Adrian Halpert de la „Adevărul” mi-a adus în faţa ochilor un fragment de viaţă trăit la 18 ani în Bulgaria.

Micul nostru grup a ajuns în Nova Zagora, un mic orăşel situat în  centru – dreapta Bulgariei mai exact lângă meridianul de 26 grade şi cam la jumătatea distanţei dintre paralelele de 42 şi de 43 de grade.

Una din limbile în care ne vorbeam era româna: doctorul M. era român având strămoşii stabiliţi de 2 – 3 generaţii în satele bulgăreşti de la sud de  Dunăre.

De noi s-a apropiat timid un tânăr, să fi avut 26 de ani, frumos şi curat îmbrăcat, ne-a strâns mâinile şi s-a prezentat emoţionat:

- Şi eu sunt rumân! Mă bucur mult să aud vorbindu-se româneşte!

Deşi foarte emoţionat a vorbit perfect limba română, fără nicio alterare a accentului limbii noastre, fără a introduce nici măcar un cuvinţel străin de limba română şi mai ales vorbea cursiv, fără poticneli şi exprimări ciudate.

Era născut şi crescut în Bulgaria şi a adăugat:

- Sunt rumân ţigan!

Ghidul ne-a explicat că în Bulgaria sunt mulţi ţigani de origine română care poartă mai departe, dintr-o generaţie în alta, meşteşugul de a ciopli diverse obiecte necesare în gospodărie. Sunt numiţi „linguri” şi sunt recunoscuţi ca harnici şi cinstiţi.

Tânărul se mândrea că este român şi pot să afirm că nimeni nu are dreptul să-l numească altfel!

Politicos şi civilizat, inteligent, un interlocutor sensibil, acest tânăr nu a cunoscut discriminare etnică şi poate de aceea nu s-a sfiit să spună că este ţigan.; dar, înainte de toate el era rumân!

Am învăţat primele patru clase la Liceul „Iulia Haşdeu, 3 ani la o Scoală generală fiindcă „Iulia îşi  pierduse clasele gimnaziale ca şi numele. Am revenit, cu examenul de admiterea în liceu, pentru alţi patru ani: Iulia Haşdeu fusese deja „rebotezată” „Elena Sârbu!

La aceste două şcoli am avut colegi ţigani, nu mulţi, dar absolut niciodată nu a existat nicio urmă de discriminare nici din partea profesorilor nici din partea noastră, a colegilor.

Nu ne place, puţin spus, comportamentul unor români în afara ţării dar pentru asta nu trebuie să ne jenăm că suntem români.

O întâmplare comică m-a adus şi pe mine într-o situaţie neplăcută. Nu m-am ruşinat că sunt româncă ci m-am ruşinat pentru nişte constructori români! Constructori de maşini agricole!

La 19 ani, la un an distanţă de la întâmplarea de mai sus, revin în zona orăşelului Nova Zagora. Eram deja căsătorită şi îmi vizitam socrii, cumnaţii şi nepoţii în satul Cadî Alan (numele turcesc), sau Sădiisko Pole (numele bulgăresc), sau Câmpia Judecăţii pe limba noastră.

Cadî Alan, satul soţului meu, a fost locul unde în luna decembrie înscrisesem căsătoria şi făcusem nunta sărbătorind, conform tradiţiei locale cu două feluri de mâncare. (Deşi voi scrie mai detaliat despre căsătoria şi nunta mea cu altă ocazie, nu mă pot abţine să vă amuz puţin).

Cele două feluri erau kurban şi kurban cu varză! Atât!  Fără alte dichisuri, tortul miresei sau alte ptostii!!!!

În câteva cazane imense, la foc mic, se fierbeau câteva ore în suc propriu, tot atâtea oi câte cazane erau! Ca să fie pentru tot satul!

Cred că era şi pâine pe masă, iar varza desigur era murată să nu cadă oaia prea greu la stomac, sau mai corect spus să cadă împreună!  

Iată că se făcuse vară şi am revenit în Cadî Alan. Socrii mei doreau să văd minunata lor livadă cu zeci de cireşi, zeci de vişini, de curmali, meri, peri, nuci! Un Paradis pentru două săptămâni!

Am parcurs tot satul intrând într-o mulţime de case unde locuiau rude mai mult sau mai puţin apropiate.

Întâmplător eram cea mai tânără dintre toate rudele întâlnite sau  vizitate. Rudele, dacă erau bărbaţi,  mă fericeau cu câte o pălmoacă uriaşă, babană şi păroasă înfiptă sub nas. Conform tradiţiei trebuia să pup mâna de sub nas! Dacă erau femei întindeau fiecare, sfioase, mâna şi avea grijă soţul să mă aplec să nu rămână nepupate! Chiar ale celor cu doar 2 – 3 ani mai mari decât mine.

Un bărbat de vârstă mijlocie, vine la soţul meu şi îi spune ceva la ureche. Omul era în conducerea Gospodăriei satului şi avea nevoie să îi traduc instrucţiunile unei combine treierătoare de producţie românească, pe care o cumpăraseră de un an şi nu ştiau cum funcţionează.  Ne-a rugat să mergem la sediul Gospodăriei.

Ce instrucţiuni, care prospect? O ditamai combina aştepta să urmeze instrucţiunile pe care le traduceam din prospect.

Grâul era deja cules, aşa că a fost pus cu furca direct acolo unde ar fi trebuit să ajungă automat cules de către combină. Acum urma să butonăm conform instrucţiunilor pentru a treiera grâul. Adică să scoată paiele pe o parte şi boabele pe altă parte, într-o remorcă.

Citesc, traduc, explic. Oamenii sunt inteligenţi. Apasă, butonează, verifică şi monstrul porneşte!!!

Nu, nu pleacă din loc, nu era necesar, grâul era deja cules. Dar de ce se clatină şi se zgâlţâie din toate încheieturile de parcă vroia să se autodezmembreze? În plus scotea nişte urlete de karatist tot la 4 secunde! Oprim monstrul, recitim, recapitulăm, repornim monstrul. Hâââââţ hââââârţ, mâââââârţ, poc! Vâââââh, vââââââh, pâh! şi se opreşte singur după un efort de zgâlţâire ca al unui simulator de seism.  O luăm de la capăt şi tehnicianul aplică timid ceea ce crede că ar mai fi logic de butonat şi schimbat, că prospectul nu spunea.

În sfârşit, expulzând sunete noi, ascuţite de data asta treierătoarea treieră! Dar cum treieră!    

Mai întâi scuipa boabe pe jos şi paie în remorcă. Fără preaviz, asemenea unui vulcan, a început să scuipe pe ţeava de sus, deci de la înălţime, un amestec de boabe cu paie care urma un traseu curb ascendent urmat de o cădere bruscă la sol!

Fugăriţi de amestecul de grâu – paie aruncat asupra noastră ne-am adăpostit lăsându-l pe bietul Jeco să oprească atacul.

Deşi pe parcursul anului, de când fusese achiziţionată combina, s-a încercat de câteva ori să fie pusă la treabă, de data asta au vrut, se pare, să-l umilească pe producătorul român considerându-mă reprezentantul bun de încasat hlizelile şi comentariile răutăcioase.

Momentele trăite au fost mult prea comice şi personal nu m-am simţit deloc umilită;doar am gândit ceva cam urât, pentru vârsta mea la adresa producătorului.  

Unui român nu trebuie să-i fie ruşine că este român din cauza faptelor reprobabile ale conaţionalilor săi, dar poate să ia atitudine!