Eu, dezastrul

Totul decurgea normal pentru mine. Abia după vreo 20 de ani mi s-a părut ceva suspect, ca să nu spun dubios, în ceea ce s-ar numi derularea vieţii mele. Am trecut de la copilărie la adolescenţă fără să-mi dau seama că ceea ce mie mi se părea firesc era un cumul de ghinioane, apoi de eşecuri.  Hazlii ce e drept, dar eşecuri care,  în timp, au devenit dezastre!

Cine nu face cumpărături? Ah! Cumpărături am zis? Fac o paranteză pentru a lămuri de ce şi cât de mult urăsc să merg la cumpărături.

Paranteza 1. Unii copii preiau, de mici, anumite comportamente ale părinţilor. O mamă cochetă, cu shoping- ul în sânge, va avea o fiică foarte cochetă.

Aş! La mine nu a funcţionat! Se pare că firea mea, uneori cam încăpăţânată, de copil sătul de perindatul nesfârşit prin magazine a respins ideea de a fi ca mama, tot timpul cochetă şi „apgradată” (știu că se scrie cu “u”, dar așa am vrut să scriu, sic!) cu moda.

Nu căuta ceva anume, mama mă lua de mâna să colindăm prin magazine să vedem „Ce au mai adus nou?”.

Mersul agale prin magazine cu probat de tot ce se poate proba, cu luarea vigului de material în braţe spre a se studia în faţa oglinzii „oare cum îmi stă?” , cu pipăirea a tot ce se poate pipăi, cu extragerea unui fir din structura materialului pentru a se face proba focului acasă (cu stabilirea după modul de ardere şi mirosul degajat dacă fibrele sunt naturale sau ba), cu probarea a cel puţin 5 perechi de pantofi, mă ameţeau pur şi simplu. Cel mai mult am urât magazinele de cosmetice unde nici nu ajungeam să pot privi ce se întâmplă pe tejgheaua cu minuni cu multiple arome!

 De atunci am rămas cu repulsie faţă de magazine şi doar când am neapărat nevoie de ceva plec la cumpărături ca o bubulină în necunoscut. Iată o conversaţie, avută cu mama, elocventă pentru greaţa mea faţă de cumpărături (conversaţie care, s-a repetat cu mereu alt articol de cumpărat):

„Au adus un caşmir polonez foarte frumos, eu mi-am luat pentru trei rochii. Care îţi place mai mult să mergi să-ţi cumperi şi tu până nu se vinde” zice mama.

„N-am chef”zic eu.

„N-ai bani?” întreabă mama.

Eu : „Am bani dar n-am chef să merg!”

Mama : „Hai că-ţi dau eu bani dar te rog du-te să-ţi cumperi!”

Închid paranteza 1.

Aveam nevoie de pantofi. Hai la magazin. Primul magazin este închis pentru renovare. Al doilea primeşte marfă şi deschide abia mâine. Al treilea este închis fără nicio explicaţie. Al patrulea are tot ce vrei dar nu are numărul meu. Al cincilea are numărul meu, 42, care îl face pe vânzător să exclame: „A! Da aveţi ceva echilibru!”, dar pantoful se potriveşte doar ca lungime a tălpii. Lăţimea pantofului mi-ar lăsa pe afară mai mult de două  degete. Pantoful este cu 3,5 cm mai îngust decât talpa mea iar vânzătorul exclamă din nou: „Ei da! Cam prea mult echilibru!”. Al şaselea magazin are personalul plecat în concediu, se deschide peste 12 zile…Plec acasă fără pantofi. Mă voi răzbuna peste o zi, două sau câte vor fi şi cumpăr cel puţin trei perechi!    

Banalele cumpărături m-au antrenat încât mi se părea firesc să obţin ceva cu multă trudă, din mai multe încercări, deloc sau sfârşind totul cu un  dezastru!

Urma să scriu o carte. Despre succesul meu. Totul era pregătit dar pe neaşteptate s-a produs dezastrul! În câteva luni tot ceea ce era perfect, construit cu migală, cu suflet şi iubire nu mai exista. Ar fi trebuit să scriu despre eşecul meu. Complet inutil.

Ceva mai târziu aveam să-mi amintesc vorbele fostului soţ supărat că după fuga mea, a treia, definitiva, i s-a reproşat : „ A venit o româncă de nici 20 de ani şi ne-a dat peste cap trei ministere şi două instituţii!” şi să accept că dezastrul sunt eu!