Despre stopuri

Am scris stopuri.

Nu semafoare!

Nu acei stâlpişori amplasaţi cât este oraşul de mare pe la intersecţii sau simple traversări, cu scop de trafic civilizat şi lipsit de accidente. Stâlpii,  cu căpăţâni purtătoare de lumini colorate care ne dau cale liberă liber sau ne indică să stăm cuminţi până ne vine rândul să ne mişcăm.

Nu scriu despre semafoare fiindcă ar trebui să scriu cine sunt cei mai indisciplinaţi în faţa semaforului.

Nu, nu! Nu sunt şoferii ci o anume categorie de pietoni.

Vârstnicii!!

Oamenii împovăraţi de ani şi de ceea ce aduce vârsta înaintată: probleme de muşchi, şi oase topite, că se pierde proteina şi calciul,  pasul nu mai este ferm ci ezitant. Auzul nu mai este chiar asemenea radarului de liliac aşa că maşina care se apropie este departe de urechile tari…Văzul, orientarea în spaţiu slăbesc…

Nu există zi în care să nu văd cel puţin doi vârstnici care, nu se ştie de ce şi unde se …grăbesc. Se uită la noi, pietonii corecţi ca la o turmă de oi proaste, care se lasă dirijaţi. Cu privirea, îndoim-aş că ar fi de vultur, apreciază cum să o zbughească prin faţa maşinilor care au încă  verde. Nu de puţine ori am văzut câte o băbuţă, care probabil nici la ora de sport nu s-a prea obosit cu alergatul,  cum smuceşte un copil de pe trotuar şi-l bagă pe carosabil în faţa unei maşini, salvaţi fiind doar de abilitatea şoferului!

Nu voi scrie nici despre stopurile unui Oltcit furate cu doi ani înainte de Revoluţie. Furate, dar nu oricum!

Oltcitul era proprietatea unui militar şi au fost furate chiar din incinta unităţii militare unde activa!!!

Evident, omului, superstiţios din fire, i s-a îndeplinit şi acea prognozare că, dacă ţi se fură ceva la scurt timp afli şi o veste proastă!

La nici trei ore după furtul stopurilor află că va fi tată!

- Ştiam, eram convins că voi primi o veste proastă, că mi s-au furat stopurile! au fost cuvintele pe care a găsit de cuviinţă să le rostească …

De fapt vreau să dedic câteva rânduri, unor mici flecuşteţe de care adesea avem mare nevoie. .

Când sunt la locul lor le ignorăm şi le apreciem atunci când le simţim lipsa.

Aşa au păţit probabil amicii mei.

Au dat o petrecere.

Un puşti de 11 – 12 ani vede un dopuşor din lemn, mic, negru, înşurubat în parchet.

Îl deşurubează, îl bagă în buzunar, petrece cu invitaţii şi pleacă acasă la el cu acel dop din lemn, mic, negru.

Îl arată, a doua zi unui amic.

- Ce ai făcut omule, ai luat stopul de la casa cu petrecerea!

- Ce stop?

- Păi nu era prin preajma dopului, cumva, vreo uşă?

- Ba da!

- Nu te-ai gândit că nu se afla acolo cu totul întâmplător? Păi dopul acesta din lemn, mic, negru avea rolul de a stopa uşa să se deschidă mai mult decât trebuie. Stai liniştit, de câte ori uşa va izbi unde nu trebuie vei fi pomenit cu origini cu tot.

Aveam şi eu nevoie de un stop.

Fereastra bucătăriei era cu geamuri duble şi când se făcea curent se deschidea toate ca petalele lalelelor pe timpul luminii de amiază. Trebuia să pun un stop care să ţină două foi de geam blocate.

Aleg din debara o bucată de lemn tare. Tai cu fierăstrăul chinezesc un buşon şi-l lustruiesc cu şmirghel.

Nu a fost nevoie să îl fixez cu şurub, era calculat  (şi executat!) perfect să intre în profilul din lemn al ferestrei.

5 ani şi-a îndeplinit stopul misiunea!

În urmă cu două săptămâni deschid fereastra, privesc la stop şi-mi zic, influenţată probabil de Luna Mare ce sta să vină:

Nu cred că mai este nevoie de ăst!

Îl scot şi-arunc. Nu m-am îndurat să-l dau coşului de gunoi, l-am scăpat pe jos şi i-am dat un şut. A zburat undeva, sub unul din cele două bufete …

Ieri am recunoscut că fără micul stop viaţa este un calvar!

Patru foi de geamuri se izbeau în aceste zile cu vânt maxim şi trebuia să lupt simultan cu toate patru nu doar cu două, ca în vremea stopului plasat unde trebuie.

Am adoptat poziţia unui copoi în urmărire: mers în patru labe, cu fundul în sus şi scotoceam dedesubturile bucătăriei. (Această poziţie îmi este foarte obişnuită: umblu prin casă adulmecând dacă negrul meu cotoi nu a lăsat urme mirositoare prin casă).

L-am găsit şi totul a intrat în normal.

Valoarea se află şi în cele mai, aparent, insignifiante obiecte. Într-un mic stop.